Marţi seara, în debutul emisiunii Ultimul cuvânt, de pe B1 TV, mi-au căzut privirile pe cele două texte - originalul şi plagiatul - a căror alăturare dovedea ciordeala.
Surpriza pe care am manifestat-o, observată de telespectatori, nu era mimată. Pur şi simplu eram stupefiat de maniera otova în care lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta preluase hălci întregi din alte lucrări. Când revista britanică Nature, întărită de cotidianul Frannkfurter Allgemeine Zeitung, a scris că junele nostru premier a plagiat în lucrarea sa de doctorat, n-am avut nicio îndoială că aşa era:
1) Spre deosebire de gazetele băştinaşe, scrise şi conduse de ispravnici ai mogulilor, publicaţiile occidentale nu riscă tipărirea unei minciuni mai ales când e vorba de un prim-ministru. Dincolo de procesul pe care-l poate pierde, o publicaţie occidentală îşi joacă la zaruri prestigiul, averea de nepreţuit într-o lume de cititori care n-au cunoscut, în trecutul neamului lor, işlicul, turbanul şi formula psihi-mu. Era greu de presupus că Nature şi FAZ nu verificaseră de zeci de ori documentele primite înainte de a lansa acuzaţia. 2) În înţelegerea mea, Victor Ponta avea legătură cu titlul de doctor în drept câtă legătură poate fi între Adrian Copilul Minune şi Simfonia a IX-a de Beethoven.
Membru tipic al generaţiei de şmecheri tineri ai PSD, deosebite prin cinism feroce, putreziciune morală, obrăznicie şi incultură de generaţia veche, formată la şcoala activismului politic comunist, Victor Ponta mi s-a părut tot timpul un băiat de bani gata, chiar dacă biografia îi indica o familie modestă. Un băiat de bani gata al familiei transpartinice de socri, naşi, unchi şi mătuşi, care l-au scos în politică, prevăzându-l cu beretă, aşa cum mam'mare îl scoate la 10 mai pe domnişorul Goe. Referirile sale publice la Che Guevara îmi sugerau prin crasa necunoaştere a personajului legendar un semidoct care repeta cu încântare lucruri auzite între două raliuri cu maşinuţa. Cum e doctorandul e şi îndrumătorul
Aveam la Facultate, la Cluj, un coleg ardelean, greoi la minte, pisălog şi nătâng, totodată. La un moment dat, i-a trecut prin cap să înveţe englezeşte. De la primele lecţii rămăsese în ţeastă cu formula O.K., care-l şocase prin noutate aşa cum mărgelele de sticlă îi şocau pe indigenii din America precolumbiană. Timp de o lună, până O.K. a lăsat locul lui Very good, ne-a înnebunit cu formula. Ne oprea, ne lua de mână, ne fixa cu o privire umedă, bovină şi ne spunea: O.K.! La fel mi s-a părut că s-au petrecut lucrurile şi cu Victor Ponta, în clipa când mintea sa a întâlnit în cale, aşa cum spermatozoidul întâlneşte ovulul, numele Che Guevara. A rămas borţos de el şi l-a născut zilnic cu încântare. 3) E posibil ca un şmecheraş de Obor să descopere brusc, farmecul aplecării asupra terfeloagelor şi, sub puterea acestei stări, să se înscrie la doctorat. El însă nu poate fi luat în serios decât dacă îndrumătorul tezei sale e o somitate în materie. Una dintre acele personalităţi ştiinţifice şi universitare care fac să tremure studenţii şi doctoranzii. Conducătorul tezei de doctor a lui Victor Ponta a fost Adrian Năstase. Nu pun la îndoială calităţile intelectuale deosebite ale lui Adrian Năstase printre politicienii români analfabeţi şi primitivi. De aici însă până la autoritatea cerută de un conducător de teze de doctorat, de postura unui profesor universitar savant, dedicat, cu trup şi suflet ştiinţei, e cale lungă.
Adrian Năstase i-a îndrumat lui Victor Ponta teza în timp ce era premier şi preşedinte al PSD. Victor Ponta, la rându-i era ministru şi şef TSD. Când să mai aibă cei doi răgazul reclamat de discuţia asupra paginilor scrise deja, asupra bibliografiei şi, mai ales, asupra ideilor originale ale doctorandului?! Cu toate acestea, aflând de acuzaţia adusă de revistă Nature, mi-am zis că junele politician, mai degrabă deştept decât inteligent, va fi avut abilitatea să procedeze ca toţi plagiatorii: să ia citate din câteva cărţi şi să le îndrepte ici-acolo, trecându-le, prin filtrul minim al atenţiei sale în aşa fel încât ciordeala să nu se vadă imediat şi, mai ales, să fie nevoie de efort pentru a o dovedi. Compararea textelor aşezate unul lângă celălalt m-a surprins prin noutatea adusă de Victor Ponta în istoria plagiatului. Junele premier a inventat plagiatul care sare-n ochi!
A luat paragrafe şi pagini întregi din cărţile altora şi le-a trântit pur şi simplu în teza sa de doctorat. Asemenea gospodarului care ia cu furca fânul din căpiţă şi-l aşază vacii în faţă. Sau, pentru a fi mai precis, a însemnat paragrafele şi paginile, le-a dat la dactilografiat şi, după ce le-a pus unele sub altele, n-a avut nici măcar curiozitatea de a le corecta. Victor Ponta a plagiat de dragul de a se pricopsi cu titlul de doctor. Ce l-a apucat? Nu-i ajungeau şefiile, maşinuţele, madmoazelele şi bănuţii? De ce vor şmecherii să fie şi doctori în ştiinţe?!
Deşi am scris şi publicat peste 20 de cărţi, unele rod al cercetării de bibliotecă, nu mă pot făli cu titlul de doctor. Când am rămas asistent universitar, în 1971, şeful de catedră, profesor îndrumător de doctorate, mi-a zis că e musai să mă înscriu şi eu la doctorat, dacă vreau să rămân la catedră. M-am înscris. Am ales o teză din Socialismul ştiinţific, dacă ţinem cont de titlu - Îndrumarea literaturii de către Partid - şi din Istoria literaturii, dacă ţinem cont de adevăratele mele intenţii. Sătul de socialism ştiinţific, sătul de viaţa universitară, mi-am luat lumea-n cap şi m-am făcut ziarist. Am continuat să fiu ceea ce se cheamă doctorand. Serios cum mă ştiu, m-am apucat de o întreprindere peste puterile omeneşti: Să scriu o lucrare despre relaţia dintre Politică şi Literatură în anii 1947-1953. Lucrând şi publicând în serial opera, am renunţat la doctorat. Fireşte, puteam să iau 300 din cele 2.300 ale lucrării, să le aştern un titlu şi să devin doctor. La ce bun aşa ceva? m-am întrebat. La o adică, important e să scriu şi să public cărţi. Prefer titlul de autor celui de doctor. Deşi între mine şi aspiraţia de a fi doctor stă o distanţă uriaşă, îi înţeleg pe colegii de Biblioteca Academiei care trudesc la teza de doctorat. La teza de doctorat autentică, nu plagiată, alcătuită din hălci furate din opera altora. Pentru ei, pentru aceşti intelectuali - unii bătrâni, alţii tineri - a fi doctor e un titlu râvnit. E ceea ce-i va deosebi de sute, mii de concetăţeni care nu-şi pierd timpul şi sănătatea în biblioteci, în arhive, în laboratoare, ci în discoteci, în baruri, în bodegi, în parcuri şi pe alei. Pentru acest titlu, colegii mei de bibliotecă încărunţesc deasupra terfeloagelor. Din când în când ridică privirile. Pe ferestrele mari ale sălii 1 se vede viaţa în toată splendoarea ei. Cercetătorii oftează şi se întorc la cărţile care trebuie citite pentru a scoate o lucrare de doctorat adevărată.
La doar 31 de ani, Victor Ponta obţine titlul de doctor în ştiinţe juridice printr- un plagiat neîndemânatec. E ştab la PSD, e ministru, e îndrăgit de premierul Adrian Năstase, care pariază pe viitorul său de politician, câştigă bine, are succes la demoazele, se dă cu maşinuţele. De ce-i mai trebuia titlul de doctor? Din lăcomie, desigur. Aceeaşi lăcomie care l-a definit, în destinul său de premier, pe Adrian Năstase, magistrul lui Victor Ponta. Ca şi Adrian Năstase la vremea când era Însuşi, Victor Ponta vrea răzgâiere mediatică de dimineaţa până seara, vrea bani, maşini, faimă europeană. Vrea mai ales Putere, cât mai multă Putere.
