În biroul său de la Ministerul Sănătății se aud televizoarele mergând pe știri, telefoanele sunând, pașii grăbiți ai funcționarilor. Pe jos, într-un colț, stau o vestă de ambulanțier și o geantă care pare să conțină echipament medical. Dr. Cristian Grasu își împarte gândurile între sarcinile sale de Secretar de Stat și amintirile de pe mașina de salvare. S-a născut salvator și pentru el ajutorul acordat semenilor e constant, dar sub diferite forme. Acum a ales să ajute sistemul medical românesc direct din minister. Dar, în trecut, dr. Cristian Grasu a contribuit decisiv la un sistem care nu doar că ne-a făcut pe noi, românii, să fim aliniați la nivel de „lume civilizată”, ci lumea civilizată a luat exemplu și s-a aliniat la ceea ce noi numim Serviciul de Ambulanță București-Ilfov (SABIF).

- Evenimentul zilei: Când ați început „turele” pe Ambulanță?

- Dr. Cristian-Vasile Grasu:

Am intrat în Serviciul de Ambulanță în 1987. Erau aproximativ 400 de mii de chemări pe an.

- Cum se lucra?

- Pe vremea aceea, organizarea era de așa natură că orice echipaj care mergea la un caz să aibă și capacitatea de transport. Lucrurile erau împărțite între o stație centrală care rezolva cu predilecție urgențe în toate sectoarele și în Ilfov și substații de sector în care, în majoritatea cazurilor, se rezolvau transportul și consultațiile la domiciliu. Vizitele la domiciliu sunt mereu presărate cu surprize și am avut parte de multe urgențe în primii ani de stagiatură.

- Aveați echipamentul necesar?

- Dotarea tehnică era foarte slabă. Nu aveam ace de unică folosință, erau acelea care se resterilizau. Treceai întâi pe la sterilizare, luai un vraf de seringi pe care le puneai într-un compartiment special.

- Câte mașini avea Ambulanța înainte de Revoluție?

- La acea vreme existau 400 de ambulanțe la București, de diverse tipuri. Iar Ambulanța București avea peste 1.200 de angajați. Acum are 890... Între timp, populația a crescut. Chiar și la acea vreme existau mașini dedicate special intervențiilor complexe, mașini care aveau și defibrilator, și un fel de ventilator. Un ventilator la care trebuia să-ți aduci contribuția fizică pentru că trebuia să pompezi ca să funcționeze. Se numea „pulmotor”. Erau două mașini care aveau așa ceva. Unul se acționa cu o mână, celălalt a venit cu niște saboți în care îți băgai picioarele și mergeai pe loc și, practic, pompai aerul.

- Ați apucat să vedeți și străinătatea în perioada aceea?

- Nu, eu am ieșit după anii ’90. Dar când am ieșit eu, ceea ce noi nu aveam la Ambulanță era tehnică de o calitate superioară. În schimb, în ceea ce privește filozofia intervențională și modul de selectare intervențională, în anii ’90 eram mult peste Europa.

Informatizare europeană

- Anii ’80 au fost cei mai buni pentru medicina românească, spune istoria...

- În anul 1989, Salvarea București propunea primul sistem informatizat de triaj al urgențelor. Se numea și se numește în continuare DISPEC. Creație a doctorilor de la Salvarea București și a informaticienilor de la Centrul de Calcul, acela de pe Floreasca. A funcționat 30 de minute, la acea vreme, în ’89, pe un calculator Pheonix C2000, care a și decedat cu această ocazie pentru că a fost mult peste ce putea el să facă. Nu aveam hardware... Asta am rezolvat-o în 1994, printr-o donație de la elvețieni. Și în ’95 am dat drumul la DISPEC, varianta îmbunătățită, și de atunci noi avem dispecerat informatizat – din ’95. La momentul acela, la noi era o coadă de directori de servicii de Ambulanță din toată Europa: „Nu ne vindeți programul?”

- Cum se făcea înainte de apariția acestui sistem?

- Înainte erau numerele dedicate. Pompierii aveau unul, Poliția avea unul... Salvarea avea un call-center format din vreo 10-12 operatoare care răspundeau la telefon și înregistrau manual, adică scriau pe niște tipizate, un fel de fișe. Acele fișe se puneau pe o bandă rulantă care traversa callcenterul și care ducea în Dispecerat, care era separat de callcenter. În ideea că trebuia să fie un pic de confort acustic. Nu întotdeauna discuțiile telefonice sau pe stații sunt calme.

- Medicii făceau o selecție între dosare sau erau luate aleatoriu de pe bandă?

- Fișele erau organizate pe grade de urgență și atunci. Ca o paranteză, o dată cu apariția sistemului informatizat s-a accentuat această triere. Și, încet, încet am trecut și noi, atunci, la acordarea gradului de urgență cu o anumită culoare, preluând ceea ce se întâmpla în lume, la acea vreme. Și exista un medic coordonator, ajutat de patru dispeceri care sortau fișele pe zonele și tipurile de urgență. Medicul coordonator trebuia să citească fiecare fișă și să decidă. Avea în fața lui un cearșaf imens pe care apăreau echipajele, cum se mișcă în teren și le repartiza.

- Apoi? Cât timp vă lua să ajungeți la un caz?

- După ce îmi luam mașina și șoferul în primire, primeam de la dispecer un teanc cu solicitări de consultații la domiciliu. 10, 11, 12... o dată. Niciuna nu era în afara sectorului. Era o diferențiere foarte clară. Fiind strict în sectorul 2, practic făceam trei minute de la un caz la altul. Le sortam și eu în funcție de ceea ce consideram că are mai mare prioritate – copii mici, persoanele ale căror simptome sugerau boli foarte grave... Și ne uitam și din punct de vedere geografic cum ar fi mai rapid să facem circuitul. Sistemul acesta a fost impus datorită faptului că la acea vreme medicii de dispensar aveau obligația să facă 3 gărzi la Salvare pe lună. Nu era o problemă dacă acea consultație se întâmpla la 5-6 ore după ce ai sunat la 961 și ai solicitat o consultație, deoarece oamenii aveau deja o relație cu medicul, cunoscându-se. Și astfel făceam pe București și Ilfov peste 350 de mii de intervenții, anual.

- Cum se lucra? Erau timpi mai greu de acoperit?

- Doctorii aveau un program special, în care lucrau în fiecare zi 6 ore și făceau gărzi noaptea. La începuturile mele eu lucram doar în ture, de zi sau de noapte. Fiind doar colaborator, deoarece eu eram angajat ca medic de dispensar, aceasta era singura mea variantă. În general eram în turele de noapte, de la 20.00 la 08.00.

Strada Ardeleni, predestinată pentru familia Grasu

- Cum de nu ați ajuns să lucrați într-o cameră de gardă, la un spital de urgență?

- Mie filozofia celor de la Salvare mi s-a părut foarte bună și foarte apropiată de ce credeam eu despre meseria de doctor. În București, filozofia asta a rămas și este „Să ducem doctorul la capul bolnavului”.

- V-ați specializat în pediatrie, dar ați ajuns la Salvare.

- Mă duceam să fac consultații la domiciliu în sectorul 2, pe strada Ardeleni. Dumnezeu a vrut ca domiciliul meu să fie pe strada Ardeleni și soția mea să locuiască de când se știe pe strada Ardeleni. La aproximativ 200 de metri de sediul central al Ambulanței, care este pe strada Ardeleni.

- Pe soția dumneavoastră, dr. Alis Grasu, tot la Salvare ați cunoscut-o? - Am fost colegi de facultate, ne-am căsătorit la începutul anului II și am evoluat profesional împreună până la un moment dat. După ce am ieșit din facultate a apărut copilul, iar Alice a trebuit să iasă din sistem un pic. Eu am mers în provincie la un dispensar, o experiență extraordinară... Extraordinară! O experiență care mi-a folosit foarte mult. Și pentru că salariul era mic, iar noi eram la început de drum în viață, am decis să colaborez cu Salvarea. Aveam de ales între o cameră de gardă, între un alt dispensar și Ambulanță. Mie Ambulanța mi s-a părut cel mai ok, mai ales pentru că era vorba de un lucru dinamic, de noutăți permanente și de o provocare.

- Ambulanța s-a dezvoltat și au apărut paramedicii.

- Atunci nu aveam așa ceva. În schimb aveam brancardieri (râde). După niște ani de stat pe lângă medici, știau ce să facă. Paramedicii au apărut mult mai târziu. Practic, Pompierii au colaborat prima oară cu medicii din spitale, prin anii ’93-’94. Atunci au început să învețe, procesul a fost îndelungat. La început au învățat cum să ajute un om fără să-i facă rău. După aceea au învățat să le facă bine. Au fost pași și etape care au durat ani de zile.

- Cred că putem exemplifica erorile prin care cineva neinstruit, în dorința de a face bine, face mai mult rău: stropitul cu apă, palme peste față sau mușcatul degetului mic...

- Întotdeauna găsim pacienții căzuți pe stradă sau pe unde cad ei, uzi fleașcă... Acestea sunt niște legende care nu au niciun suport. Paradoxal, exact aceia care trebuie udați – de exemplu un om care s-a ars, poți să-l ajuți udând zona cu apă rece-, pe aceia nu-i udă nimeni. Îmi amintesc de o întâmplare. Eram la o nuntă, a unui medic, și nunta se ținea în Palatul Parlamentului. Era acolo o echipă formată dintr-o domnișoară și un domn, cu o ditamai camera de filmat cu cablu. Eu cu Alice, invitați. Ne uitam cu drag, era o atmosferă frumoasă, sala era absolut impactantă și... la un moment dat o văd pe domnișoară cum începe să tremure, aruncă din mâini camera și cade. Primul gând a fost că fata s-a curentat sau că e epileptică. M-am uitat la Alis, Alis s-a uitat la mine...

Anul acesta Ambulanța București-Ilfov a împlinit 112 ani

Ea era în rochie lungă, eu în costum. În timp ce alergam către domnișoară, văd un chelner cu o găleată de apă venind și am urlat să nu dea cu apă! M-am aruncat în chelner să-l îndepărtez! Ar fi fost o tragedie! Cablul camerei de filmat se fisurase, iar fata s-a atins fix de zona aia. S-a curentat instantaneu, și-a pierdut conștiența și a intrat în stop. Ne-am apucat de treabă... Într-un minut și-a revenit. După aceea sună la Ambulanță, hai la spital, fă EKG și toate cele... Pe la 2 dimineața am terminat. Vorbeam: „Acum ce facem? Ne întoarcem la nuntă sau ne schimbăm și terminăm garda?”.

- Ați avut și frustrări în viața profesională?

- Poți fi frustrat că nu-ți poți permite să ai acces la informații, la știință... Ca să particip la primul congres din viața mea a trebuit să mă împrumut la bancă. Asta era în ’98. Am împrumutat bani ca să mă duc, să stau și să mă întorc și o mașină care să mă ducă până acolo deoarece avionul sau alte mijloace erau inabordabile.

- De ce a fost atât de important acel congres încât să faceți credit?

- A fost la Copenhaga. Un congres la care am luat premiul trei pentru o lucrare despre infarctul miocardic, făcută în asociere cu Spitalul de urgență Floreasca. O lucrare care la vremea respectivă a revoluționat tratamentul trombolitic. Noi făceam tromboliză. Din acel moment, tromboliza s-a făcut în stil românesc! A fost un congres cu trei mii de participanți din întreaga lume. Și când președintele a anunțat că premiul trei ajunge la Spitalul Floreasca și Stația de Salvare a Municipiului București s-a lăsat o liniște în care doar gurile noastre fericite se auzeau. A fost și un premiu de 3 mii de dolari cu care ne-am acoperit cheltuielile. Toată lumea se uita și se întreba „de unde? Cine sunt ăștia?”.

- Un alt pas important al evoluției sistemului medical a fost în 2005, la care și dumneavoastră ați contribuit.

- Când am început să mă implic și în administrație, adică în 2005, când am fost chemat la Ministerul Sănătății să mă ocup, în cadrul proiectului Băncii Mondiale de Componență de Urgență, împreună cu Raed Arafat, am scris și am pregătit apariția unităților de primiri urgențe (UPU)

- Evenimentul zilei: Presupun că au fost multe situații în care ați renunțat la momente cu familia sau prietenii.

Dr. Cristian Grasu este căsătorit cu dr. Alis Grasu, actualmente directorul SABIF

- Dr. Cristian Grasu: Am plecat la pacienți de ziua ei (n.r. dr. Alis Grasu) de atâtea ori din mijlocul petrecerii...

- Au fost momente în care v-ați gândit, chiar și la nervi, să renunțați la această meserie?

- Să renunț, niciodată. Dar dificile, sigur!, au fost multe.

- Copiii reproșează deseori părinților că nu petrec suficient timp acasă. Dumneavoastră și soția ați fost mereu în slujba pacientului... Cum ați gestionat?

- Băiatul nostru a cunoscut foarte bine bancheta din spate a Ambulanței, încă de mic. A făcut parte din viața lui. Pe de altă parte, din 1992 când am dat concurs la Ambulanța București amândoi și am intrat, progamul s-a structurat. Pentru că aveam copil, ne-am aranjat în ture care se completau și asta însemna mai puțin timp petrecut împreună, doar noi doi, dar mai mult timp pentru copil. Și am reușit, am scos-o la capăt. A fost greu, foarte greu! Asta a fost una dintre cele mai grele probleme, să fie doi medici tineri, la început de carieră, extrem de săraci – pentru că efortul să cumperi o casă în București a secătuit tot, și să vezi cum nimic nu se schimbă și nimic nu te ajută să ai poziția pe care ți-o dorești și pe care consideri că o meriți.

- Au fost situații ieșite din comun pe care să vi le amintiți ca și cum s-ar fi petrecut ieri?

- În urmă cu doi ani am fost la botezul copilului unui „copil” pe care l-am resuscitat în 1995. Nu știu cum m-a găsit, el având 3 săptămâni pe atunci. A fost ceva wow! Aceea a fost prima mea noapte de gardă pe mașină de urgență și am avut trei copii cu stop cardiorespirator, toți trei având vârsta de trei săptămâni, dacă puteți să credeți așa ceva... Doi i-am resuscitat și unul a murit în spital, din păcate.

- Cum percepeați aceste tragedii ale copiilor, având și dumneavoastră pe atunci copil mic acasă?

- Este cel mai greu. Ne făceam probleme, mai ales că noi toate bolile transmisibile le aduceam acasă. Ne panicam. Și nouă ni se părea că are un ganglion un pic mai mare și începeam să ne gândim la tot felul de boli grave... Asta e cel mai greu, să știi toate nenorocirile care se pot întâmpla.