Jean reușea în fiecare dimineață să ia prin surprindere ceasul deș teptător. La primul sunet, aparatul care trebuia să îl trezească era redus la tăcere cu un apăsat zdravăn de buton. Bărbatul se dădea jos din pat întotdeauna pe partea dreaptă, își căuta papucii cu mișcări sigure, după care intra în baie preț de două minute. Nu se spăla niciodată, nici măcar pe mâinile de care se folosise ca să-și elibereze vezica. Se îmbrăca în hainele de serviciu, mereu aceleași, după care ieșea din casă ca un pușcăriaș eliberat după o viață de carceră. Drumul până la metrou îl parcurgea în zece minute, timp suficient ca să asude, amestecând mirosurile zilnice cu altele noi.

Rar se întâmpla să poată sta oameni în preajma lui, dar nu-i păsa. Se simțea atât de liniștit în singurătate și mizerie, încât nimic nu l-ar fi putut tulbura. Lucra într-un minister de mai bine de douăzeci de ani, îmbătrânind la fel de anonim ca o râmă. Puțini erau colegii care știau cum îl cheamă și mai puțini cei care-i vorbeau. În urmă cu câțiva ani cineva transformase o debara într-un birou, iar Jean fusese mai mult decât fericit să se mute acolo. Era invizibil chiar și pentru portarii instituției, iar de când salariul se primea pe card , legătura pe care o avea cu doamnele de la contabilitate se rupsese.

Ce făcea el, concret, nu aș putea să vă spun. În linii mari, lucra cu cifre, întocmea statistici, analize, calcula indici. Nu era niciodată invitat la zile de naștere, petreceri, sărbători, pentru simplul fapt că lumea uitase de existența sa. Cu ani în urmă, fusese îndrăgostit de Costina, o colegă de la departamentul de analize, dar fata îl respinsese într-un mod brutal, care-l descurajase definitiv. Pe vremea aceea obișnuia să se îngrijească și chiar mirosea a parfum. Dar asta e viața, iar Jean se resemnase.

În plus, Costina era moartă demult, cât era să-i poarte pică? Fusese tâlhărită în fața blocului de un individ necunoscut, care-i crăpase țeasta cu un bolovan. Biata fată a murit până să ajungă salvarea. Criminalul nu a fost niciodată prins. V-am spus că lui Jean îi plăceau roșcatele? Îl scoteau din minți, mai ales dacă aveau părul lung.

 E 23 martie - ziua de naștere a lui Jean. Împlinea 48 de ani și nimeni nu știa asta. Singura lui rudă era maică-sa, dar o demență timpurie îi ștersese din amintire întreaga viață. Era internată într-un sanatoriu unde Jean nu o vizita niciodată. Bărbatul nu era nici mai trist, nici mai vesel ca în alte zile. În definitiv îmbătrânea, iar lucrul acesta nu poate fi sărbătorit. Singura lui nemulțumire era că fiind întro zi de sâmbătă, trebuia să stea acasă.

 E 7 dimineața , iar ceașul deșteptător își făcuse în sfârșit treaba. Sunase până la epuizare, alertând întreg blocul. Jean era absent. Privea în gol ca și cum ar fi așteptat ca tavanul să se crape în două și să se întâmple ceva. A întins mâna spre noptieră, căutând cutia cu somnifere. A înghițit două pastile fără apă și a închis ochii, ca să-i facă somnului drumul mai lin.

 - Credeai c-ai să scapi, Jeane? Lumea va afla ce mi-ai făcut.

 - Costina, ce-i cu tine aici? Parcă erai moartă.

- Am venit să te iau după mine. Hai! Femeia s-a aplecat deasupra lui și l-a tras de guler, încercând să-l ridice din pat.

- Puți ca dracu. Când te-ai spălat ultima dată ?

- În ziua în care m-ai refuzat, i-a răspuns Jean, răutăcios.

- Nici măcar nu te-am refuzat, idiotule. Ți-am spus că nu pot ieși în seara în care mă invitasei la film. Veniseră părinții mei și trebuia să cinăm împreună.

- Minți. Am văzut în ochii tăi că mă detestai.

- N-ai văzut nimic. Te pricepi la femei cum mă pricep eu la avioane.

- Dacă e adevărat ce-mi spui acum, de ce m-ai făcut să cred că nu-ți plac? De ce nu ai zis ceva?

 - Când să mai zic, Jeane, că a doua zi m-ai așteptat în fața blocului și miai împrăștiat capul pe asfalt.

- E numai vina ta. Nu trebuia să mă refuzi. Nu știi cât am suferit din cauza ta. Nu m-am mai putut apropia de nicio femeie. Acum pentru ce te-ai întors?

- Ți-am spus, trebuie să vii cu mine. Vremea ta aici s-a încheiat.

- Dar sunt tânăr, nu vreau să mor.

 - Și eu eram tânără, Jeane, dar nu ți-a păsat. Hai, ajută-mă să te arunc pe fereastră.

- Poftim? Vrei să mă sinucid?

- Mă rog, îmi dai o mână de ajutor. Lumea va crede, într-adevăr, că te-ai sinucis. Dar cui crezi tu că-i va păsa de tine? Fii sincer.

- Nimănui, ai dreptate, a răspuns Jean cu tristețe. Dar tot nu vreau să mor. Am să mă fac praf până jos, suntem la etajul șapte.

- Dacă ești încăpățânat, am să chem ajutoare, s-a încruntat Costina. Ai face bine să nu te împotrivești.

Femeia l-a ridicat din pat ca și cum ar fi fost un fulg și l-a azvârlit pe fereastră care îl aștepta deschisă. Jean urla, dar ecoul țipetelor sale se spărgea de pereții blocului, fără ca cineva dinăuntru să-l poată auzi. I s-a părut atât de lung drumul până jos. Imagini și amintiri i se derulau înaintea ochilor, făcând coborârea mai ușoară. Când mai avea un metru ca să se zdrobească , o mână invizibilă l-a oprit.

- Căiește-te Jeane, mărturișește-ți păcatul.

- Dar voi fi pedepsit.

- Pedeapsa anilor e mai suportabilă decât cea veșnică. Mărturisește, Jeane.

Alarma ceasului l-a smuls din strânsoare mâinii care îl împiedica să nu se izbească de pământ. Ba chiar l-a ridicat înapoi șapte etaje, proiectându-l direct în pat. Era șapte dimineața – luni. Dumnezeule, cât dormise. Din fericire totul era doar un vis. Papucii erau la locul lor, hainele așteptau cuminți să-l îmbrace.

S-a ridicat cu gândul să meargă la baie, dar patul era ud. Dormise, totuși, două zile, iar organismul simțise nevoia să se îngrijească singur de nevoile fiziologice. Jean a intrat la duș, stricând ritualul dimineților sale. O coajă crăpată de săpun, revigorată de câteva jeturi de apă, a făcut minuni. Mizeria cădea în straturi, dezgolindu-i trupul. Îi venea să iasă pe stradă în pielea goală, ca să arate lumii că e alt om.

A descoperit cu uimire că în dulap se ascundeau haine care, odată îmbrăcate, îi dădeau o înfățișare umană. S-a privit chiar și în oglindă, mirat de propria-i transformare.

Pentru prima oară după mulți ani l-a salutat pe paznic:

- Bună dimineața. Ieri a fost ziua mea. De fapt, sâmbătă. Aș vrea să vă ofer o bomboană.

- Cine sunteți dumneavoastră?

 - Lucrez aici, nu mă știi?

- Îmi pare rău, dar va trebui să vă legitimez.

- E în regulă, e colegul nostru, l-a asigurat o femeie care tocmai intra. Sunteți domnul Jean Manole de la statistică, nu?

- Da, eu sunt. Paznicul și-a cerut scuze și a primit bomboana.

 - Ne cunoaștem ? a întrebat-o Jean pe doamna care îl salvase.

- Eu sunt Costina, lucrez la analize. Nu cred că mă știți, abia m-am transferat. Dar eu vă cunosc din lucrări și vă admir.

- Costina? A întrebat-o Jean, galben la față.

 - Da, Costina Dumitru. La mulți ani, am auzit că a fost ziua dumneastră de naștere.

- Mulțumesc.

- Nu vreți să urcăm pe scări? Vineri a rămas cineva blocat în lift.

- Eu nu folosesc niciodată liftul, a mărturisit Jean.

- Perfect.

Această Costina mai avea ceva care îl tulbura – era roșcată. Un roșu aprins care îi da fiori. Jean s-a dezechilibrat, de parcă mâini imaginare i-ar fi dat un brânci ca să-l trezească. Numai că, de data aceasta nu dormea. Totul era real, iar Costina l-a prins la timp ca să nu se lovească. - Aveți grijă, marmura e foarte alunecoasă. Trebuie să vă aflu secretul.

- Poftim?

- Aveți un secret, vreau să-l știu.

- Nu știu despre ce vorbești.

- Mă refer la statisticile pe care le faceți, sunt geniale. Putem să ne spunem pe nume? Ce zici, mâncăm împreună la bufet?

- Eu nu mănânc la bufetul instituției.

- Ai dreptate, e oribilă mâncarea. Mergem la restaurantul din colț. La 12.30 te astept în față. Doar trebuie să sărbătorim ziua ta.

Orele care au trecut au fost un chin pentru Jean. Visul care încă îl tulbura, Costina cea roșcată, care îi amintea de Costina moartă, toate astea i se păreau stranii. Iar rememorarea unei crime peste care trecuseră zece ani, îl speria. Nu-și explicase niciodată de ce-i luase viața acelei fete. Dar totul se întâmplase atât de repede, încât regretul și teama nu avuseseră timp să se instaleze în conștiința lui. Iar acum moarta îi apărea în vis și îi cerea să recunoască o crimă demult uitată. Câtă neobrăzare!

O bătaie în ușă i-a împrăștiat gândurile.

- Hei, sunt eu, Costina. E 12.30, team așteptat jos. Mai mergem să mâncăm?

- Trebuia să nu mă refuzi când team invitat la film. Chiar îmi plăceai, i-a răspuns Jean.

- Despre ce vorbești? Când m-ai invitat la film?

- Nu mai face pe mironosița. Ieri dimineață ai vrut să mă arunci pe fereastră și acum parcă ai căzut în borcanul cu blândețe.

Costina îl privea speriată. A vrut să părăsească biroul, dar Jean a oprit-o.

- Credeai că mă păcălești iar cu farmecele tale? Uite că nu mă duc la poliție să mărturisesc nimic. De data asta am să te omor așa cum trebuie.

- Dă-mi drumul. Ești nebun.

- Ți-e frică? Cum crezi că m-am simțit eu când m-ai aruncat de la etajul șapte? Trebuia să rămâi moartă, Costina.

Mâinile lui o strângeau de gât, sperând că a doua oară moartea va fi cu noroc. Părul roșu s-a prăbușit pe podea, acoperindu-i chipul schimonosit de durere.

 - Poți să omori un mort, Jeane?

- Poți, doctore. În fiecare zi o omor și ea se tot întoarce.

 - Hai, ia-ți pastilele și treci la somn. E mai bine la nebuni decât la pușcărie.