Oamenii nevinovați din Borodianka au ajuns să trăiască coșmarul vieții lor de când Rusia a invadat Ucraina. Aceștia sunt nemâncați, ascunși și se roagă la Dumnezeu să scape din iadul dezlănțuit.

Oamenii din Borodianka au rămas marcați pe viață de războiul din Ucraina. Mulți din ei sunt îmbrăcați în aceleași haine de când a început măcelul, nu au apă, mâncare, lumină și totul în jurul lor este închis.

Aceștia au declarat că orașul lor a ajuns să fie un cimitir plin de animalele moarte prinse sub dărâmături, care acum încep să se descompună. Înainte de atacurile lui Putin, 45 000 de oameni trăiau aici fericiți. Au mai rămas doar zece mii de persoane.

Ludmila Serhii locuia într-un bloc aflat chiar în centrul orașului. Supraviețuitoarea a discutat cu Alexandru Buzică - trimisul special Radio România Actualități în Ucraina. Aceasta a recunoscut că războiul a marcat-o pe viață și că nu poate uita prima zi de infern.

Ludmila are 43 de ani și nu a mai crezut că va mai exista război vreodată. Aceasta a rămas traumatizată de zgomotele tehnicii militare terestre grele, sunetul bombelor, dar mai ales strigătele de ajutor ale oamenilor prinși sub dărâmături. Rușii au garantat că civilii vor fi în siguranță, dar totul a fost o minciună.

Povestea impresionată a supraviețuitoarei din Borodianka

”Eram acasă, era ora prânzului și am auzit, deodată, o bubuitură. Apoi, am privit pe geam și am văzut cum acoperișul blocului s-a prăbușit pe carosabil și pe trotuar. Am crezut atunci că se va prăbuși tot blocul, mă așteptam să cadă și tavanul apartamentului meu.

Am fost mirată să văd că rușii atacau, mai ales că în această zonă nu era nicio unitate militară sau vreun punct strategic ucrainean. Zona era numai cu civili.

Chiar nu înțeleg de ce ne-au atacat și au tras în noi. Invadatorii au intrat cu multă tehnica militară în oraș. Trăgeau în toate blocurile, apoi au apărut avioanele care aruncau bombe, se trăgea cu rachete în stânga și în dreapta.

Mulți au coborât în subsoluri, dar blocurile unde stăteau s-au prăbușit, iar ei au rămas blocați sub dărâmături. Strigau după ajutor, a fost groaznic și acum aud strigătele. Țipau de durere.

Au strigat până și-au dat ultima suflare. Mi-am dat seama că au murit, după ce nu le-am mai auzit glasurile. Nu aveam cum să îi ajut.

Au murit familii întregi - părinți, bunici, frați, copii. Poate ar mai fi avut vreo șansă dacă cineva reușea să îi scoată la timp de sub dărâmături. Apoi, orașul a fost ocupat de ruși.

Nu puteam să ieșim pe străzi, pentru că se trăgea în continuu, în toată lumea” - a mai spus Ludmila. Povestea ei l-a impresionat pe corespondentul de război, Alex Buzică.