Zilele astea sîntem martorii unei intense dezbateri moral-pedagogice privind valorile care ar trebui să fie dominante în sistemul educațional.

În colțul fleașcă al ringului, îi avem pe coronițoctoni, adică pe ucigașii de coroniță. Cei care contestă sistemul educațional bazat pe constrîngeri și pe competiția dintre elevi.

Aceștia clamează nevoia de incluziune în sistemul de educație, renunțarea la un sistem de premiere care în mod inevitabil aruncă o acuză de mediocritate asupra majorității, valorizînd doar vîrfurile și stigmatizînd restul elevilor.

Școala ar trebui să fie despre colaborare și despre încurajare, nu despre scoaterea în evidență de manieră cît se poate de vizibilă, chiar arogantă a inegalităților dintre elevi. Adică despre rușinare.

Și au și ei, într-o anumită măsură, dreptatea lor.

În celălalt colț, în colțul unicorn al ringului, îi avem pe popoviciofili.

Pe cei care, călărind marea reușită a superbului nostru sportiv David Popovici, proaspăt dublu campion mondial la înot, insistă asupra nevoii de excelență în sistemul de educație și regretă scăderea calității educației.

Scădere cauzată în bună măsură, după părerea lor, de renunțarea la sistemul vechi, ceva mai aspru, ceva mai constrîngător, dar care genera mai multe vîrfuri, în mod punctual, și un nivel mai ridicat de educație, în general.

Și au și ei, într-o anumită măsură, dreptatea lor.

Sîntem într-una din acele situații precum în pilda cu regele Solomon, care ajunge la concluzia că ambele părți ale patimii au dreptate. Iar cînd învățăcelul îl trage discret de mînecă și-i spune că nu se poate ca ambele părți să aibă dreptate, înțeleptul rege concluzionează sibilinic: “Și tu ai dreptate”.

Viața ne este guvernată de valori. Ce e bine. Ce e rău. Cum merită să-ți trăiești viața. Ce trebuie evitat.

Aceste valori nu sînt imuabile, absolute, picate din cer – deși unii chiar asta cred, ad literam. Felul în care sîntem crescuți în copilăria timpurie își pune amprenta asupra celor mai mulți dintre noi tot restul vieții.

Există o relație directă între nivelul de resurse, îndeosebi materiale, pe care le avem la dispoziție în copilărie, și valorile dominante care ne călăuzesc pînă la bătrînețe.

Structura valorică ce ni se imprimă în creier pînă la adolescență este deosebit de rezilientă, supraviețuind unor schimbări majore de situație. Așa cum te-ai învățat să fii la început, cam așa o duci tot restul vieții.

În cîteva propoziții elementare, v-am prezentat în mod inevitabil simplist una din cele mai importante teorii din sociologia contemporană, cea a lui Ronald Inglehart.

Mort de curînd, în 2021, Inglehart a fost una din marile forțe intelectuale ale sociologiei recente, cel care a pus bazele proiectului World Values Survey. Început la sfîrșitul anilor ’70, Inglehart a dus acest proiect mai departe cu acribie pînă la sfîrșitul vieții, timp de peste 40 de ani. O carieră remarcabilă.

Cu toții ne spriijim pe umerii giganților. Și Inglehart a făcut același lucru. Bazîndu-și cercetările pe teoriile celor doi mari giganți ai sociologiei, Max Weber și Karl Marx, Inglehart a pus la punct unul din cele mai pertinente și mai utile teorii sociale din ultima sută de ani.

Nu degeaba v-am făcut un pic capul calendar cu această teorie sociologică. Ea se poate aplica asupra zbaterii privind valorile dominante din sistemul educațional românesc.

Felul în care unii preferă incluziunea, îngăduința și colaborarea în detrimentul zbaterii, al recompensei, al competiției și adversității, iar alții sînt fix pe dos este cu siguranță generat de felul în care generații diferite au avut parte sau nu de bunăstare în anii formativi ai copilăriei lor.

Cei bătrîni vin dintr-o perioadă de penurie. În asemenea momente, realitatea te forțează să intri în competiție cu ea, căci te lasă cu greu să-i smulgi roadele. Nimic nu se obține cu ușurință. Trebuie să te zbați, să te strădui.

Să fii într-o luptă red in tooth and claw cu milioane de alți semeni pe niște resurse puține. Scarcitatea oțelește caracterele, le face aspre, tăioase. Competiția este favorizată, străduința, excelența. Nu avem timp de fleacuri, de pufoșenii. Trebuie să răzbatem, să construim, să ne luptăm.

Sistemul educațional al acelor generații vine inevitabil să oglindească această panoplie valorică. Știți vorba: cum e turcul, și pistolul.

Cum e învățătorul aspru numit realitate, așa și învățăceii ei, cît și sistemul de educație în care aceștia formatează tinerele minți. Să concurăm, să luptăm. Lupta înseamnă învinși și învingători.

Să dăm coroniță celor învingători, celor care reușesc să treacă prin asprele furci caudine ale evaluărilor academice. Restul, să-și cunoască starea de loază, condiția de mediocru. Doar așa putem învinge adversitatea naturii, prin întărirea generațiilor tinere întru zbatere.

Ookey. Și dă-i, și luptă. Și construiește bunăstarea. Încetul cu încetul, această bunăstare ne-a cuprins pe toți. Ne-a învelit în dulceața ei, în ușurința ei. Am stăpînit natura. Am pus combustibilii fosili la muncă. Am automatizat din ce în ce mai mult eforturile repetitive. Am construit o plasă de siguranță socială.

Cele acumulate de generațiile anterioare vin pleașcă pentru generațiile noi. Case, infrastructuri, acumulări tehnologice, zidiri spirituale. Totul e mai ușor.

Această trecere de la adversitate și resurse puține la bunăstare și siguranță materială nu are cum să nu-și facă efectul asupra minților noastre. În limbajul teoretic propus de Inglehart, e vorba de trecerea de la valorile materialiste la cele post-materialiste.

De la nevoia de luptă și strădanie la culesul roadelor acestor strădanii. Omul a învins. Acuma să facă bine să se culce într-o rînă pe canapeaua istoriei și să-și trăiască banchetul victoriei.

O schimbare valorică profundă, care nu avea cum să nu permeeze și sistemul educațional, precum penetrează cerneala creta. Odată ce ne-am văzut cu sacii bunăstării în căruță, ne permitem mofturi și figuri. Avem făină? Avem căldură în casă? Avem curent electric și internet? Avem bani? Avem pace? Păi atunci să ne ocupăm timpul cu altceva, să nu mai dăm în brînci precum părinții și bunicii noștri.

La ce ne mai trebuie competiție, cînd lumea e mai puțin aspră cu noi? La ce ne mai trebuie rigoare și integrale, dacă am dresat roboții să muncească pentru noi? Competiția provoacă traume. E vremea colaborării, a unui mesaj inclusiv, a acceptării minorităților și a mediocrității care nu doare, dar nici nu face nimic în viață.

Să fim îngăduitori. Să colaborăm. Viața nu e o luptă, nu e o zbatere, ci un joc video, în care dacă greșim o putem lua de la capăt.

Ați înțeles zbaterea valorică ce se convertește în zbatere de idei privind valorile educaționale? Ați înțeles de unde vine nevoia coronițoctonilor de a strivi aspra corolă de minuni a coroniței pusă pe capul învingătorului?

La vremuri grele, societatea avea nevoie de luptători, de spirite tari, care să știe să răzbată. La vremuri ușoare, aceste spirite tari devin enervante, disfuncționale. Strică fengșuiul unei lumi din ce în ce mai scăldată în bunăstare, în îngăduință, în inutile dezbateri complexe despre cîte feluri de sexualitate intermediară există pe lumea asta.

Lasă, că a venit din nou realitatea peste noi. Și ne-a demonstrat recent că războiul poate oricînd să ne înflorească în prag. Că oricînd sărăcia ne pîndește după colț, să trăim din nou vremuri aprige, în care să nu știm de unde să scoatem bani de mîncare și de încălzire. Vremuri în care cu integralele matematice poți să dobori dronele inamice, iar cu competiția concretizată în coronițe poți să învingi inamicul.

Istoria e de multe ori ciclică. Valorile vin și trec, revin și mor din nou. Singurul lucru cu adevărat constant e schimbarea, cum constata Heraclit acum 2500 de ani.

Un arogant. Un elitist. La ce ne mai trebuie nouă integrale? Ați văzut subiectele de matematică de la treapta întîi de anul ăsta? Jenibil de ușoare. O manieră șulfărească prin care mascăm mediocritatea din ce în ce mai pregnantă din această societate din ce în ce mai mediocră.

N-am nici un fel de dubiu că lucrurile vor ajunge într-un anumit fel. Conform fabuloasei zicale ardelenești, n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Ce dacă uităm să fim competitivi? Ce dacă devenim moi și pufoși și îngăduitori și complacenți și mediocri? Ce dacă nu mai știm să mai facem integrale? Ce facă o să vină chinezii și indienii să ne cotropească intelectual?

Cineva mai trebuie să mai și învingă pe lumea asta. Doar că nu noi.

Noi? Niciodată.

Ghinion.

* * *

Linkuri către unele dintre ideile discutate în acest articol

Ronald Inglehart - https://en.wikipedia.org/wiki/Ronald_Inglehart

Postmaterialism - https://en.wikipedia.org/wiki/Postmaterialism

Post-growth - https://en.wikipedia.org/wiki/Post-growth

Amurgul datoriei - https://fr.wikipedia.org/wiki/Gilles_Lipovetsky

https://artsrtlettres.ning.com/profiles/blogs/le-crepuscule-du-devoir

Moartea expertizei - http://thefederalist.com/2014/01/17/the-death-of-expertise/

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Death_of_Expertise