De zece zile mă încordez să scriu despre dispariția țaicului (și a spirtului) din marile magazine (franțuzești și germane) ale nesfârșitei noastre tranziții. Am amânat cu gândul la provizoratul și ridicolul situației. Cum însă se prelungește aiuritor, iar semnele redresării sunt nule, am aprofundat un pic subiectul. Enigma s-a desfăcut ca o floare de lotus încă de la prima tatonare.

Nu vă gândiți că am bătut poteca unui singur supermarket un car de vreme. Forțat de împrejurările vieții, am luat în piept mai multe drumuri și mai multe astfel de magazine la care românul de astăzi a ajuns să se închine ca la Brazda lui Novac de ieri, alaltăieri.

Nici urmă de drojdie nicăieri. Spirt, nici atât. „Mona” fusese pur și simplu răpită de pe tejghele. Nici nu pot spune că am dezvoltat o obsesie pentru aceste produse, deși consumam regulat pâine de casă, gogoși și alte minunății tăvălite prin aluatul umflat cu țaic. Pur și simplu am ieșit la cumpărături, pentru ca de fiecare dată să ies din marile aprozare ale lumii fără amărâtul de pachețul care făcea să(-mi) crească poftele.

Mămăligari

E adevărat, panica articulată pe trupul invizibil al pandemiei i-a isterizat pe români, care, de aproape trei săptămâni încontinuu, mătură cu brațele nebuniei munți întregi de făină de pe rafturi, baxuri cu ulei, conserve nemuritoare, griș, semințe și te (mai) miri ce. Nici mălai n-am mai văzut, de unde speculația că suntem, într-adevăr, un neam de mămăligari (prevăzători).

Dar să revin la țaic, pentru că de aici am plecat.

Ultimul puls pe care l-am luat pieței m-a elucidat. Nu de alta, dar începusem să iau în calcul fel de fel de scenarii. Nu le mai adaug aici (de rușine). Înviorat de ideea de a-mi încerca norocul lângă supermarket, la o căsuță din lemn în care o gospodină vinde zilnic cel mult o sută de pâini cu cartofi, mare mi-a fost mirarea când mi s-a dezvăluit aici marea conspirație a drojdiei și a spirtului.

Împărțeala

„Vindeți și drojdie?”, am mormăit timid, scormonind cu privirea bojdeuca femeii. „Noi, nu. Pita ne vine în fiecare dimineață la 9:00. Dar atât, doar pită”. Când am dat să-mi pun coada pe spinare, gospodina a șuierat scurt și confesiv: „Nu-i niciun gram de drojdie pe rafturi, la market. Dar știți de ce?”

„De ce?”, am clipit atent.

Rezolvarea misterului m-a demoralizat: „Pentru că imediat cum bagă drojdie, angajații îl iau pe tot și îl împart între ei. Pe tot!” „Pe tot?”, am ripostat vlăguit. „Pe tot. Îl duc acasă, dau la rude, la prieteni, pe sub mână. La fel și cu spirtul. Au strâns mult, mă gândesc, dacă mai ieri a venit una la mine, de aci, de la magazin, să mă întrebe dacă nu vreau drojdie. I-am zis că nu vreau, io am pâine”.

Pe sub mână

„Pe sub mână”. Aproape uitasem expresia ceaușistă. Banane pe sub mână, salam (de Sibiu) pe sub mână, carne pe sub mână, cărți pe sub mână. În comunism, totul era pe sub mână. Dar acum? Țaic pe sub mână? „Mona” pe sub mână?

Românul se adaptează ușor, deci supraviețuiește. În acest caz împarte cum vrea drojdia și spirtul scoase la vânzare pe banii francezului sau ai neamțului. La o adică, dacă pui botul, ți le dă și pe sub mână. Adică le comercializează el, nu străinul nevăzut din capul supermarketului.

Stocuri secrete?

Peste toate aceste șmenuri și șușanale planează însă o nedumerire: De ce dracului, Doamne, iartă-mă, nu se produce mai multă drojdie, mai mult spirt, de ce nu se plafonează prețurile la aceste produse, pentru a-i putea pedepsi ulterior pe eventualii bișnițari? Sau te pomenești că se produce mai mult, dar brutarii fac stocuri mari de drojdie?

Mă opresc aici, m-a obosit conspirația țaicului și a spirtului și n-aș vrea să vă irite și pe dumnevoastră. Bine că se găsesc carne, lapte, brânză ouă… Și tot e bine, vorba unui bun prieten, că nu s-au apucat și farmacistele să-și facă stocuri secrete de medicamente. Sau...