Ca marinar dedublat în reporter am umblat ceva prin porturile Chinei, din Manciuria până în Sud, la granița cu Vienamul – chiar și la Pekin, din întâmplare ajuns – și care am mâncat p-acolo habar n-am ce, că meniurile din crâșmele cât de cât mai spălate n-aveau decât ideogramele alea ale lor, în sensul că la haleală n-aveau traducere în engleză, pot să-mi dau cu părerea despre ce bagă sub nas chinezii la ei acasă.

Iar ca reporter care s-a ocupat de „Viață Mondenă” ani de zile și care a avut chiar o rubrică pe nume „De veghe prin cârciumi”, în care am scris cronici despre cam o sută de crâșme, într-un an de zile, vă pot jura cu mâna pe ce am io mai prețios, că nici în România și nici în toată Europa, nu mai vorbesc de America, nu găsești mâncare chinezească autentică.

Mâncare chinezească găsești doar în China

Ce se halește „chinezește” în lumea din afara Chinei este pentru străini. O bucătărie adaptată gusturilor popoarelor unde bucătarii chinezi au venit să-și încerce norocul. Io n-am avut probleme da’, în general, pică greu la lingurică mai ales de la uleiul de soia folosit în exces. Și, să vă mai zic ceva, fiecare chinez e propriul lui bucătar. Avem, așadar, peste un miliard de bucătari chinezi.

Întrucât nu aveam buget suficient și nici n-am vrut să încarc ziarul cu un decont costisitor, am apelat la un frend cu bani pe el și „motorizat” cu o sculă de mașină. Am fost, ieri după prânz, până spre seară, în fo trei cârciumioare ținute de conaționalii noștri ciuciunghezi, să văz dacă mai bagă lumea la jgheab haleală chinezească. Și să aflu de la ei cam care-i treaba cu Coronavirusul ăsta, că mai e puțin și-l folosesc drept condiment la tocanele alea făcute la wok, pe foc iute, unde mai periculos e monoglutamatul de sodiu, care e la ei cum e sarea la noi și, de fapt, e un fel de cancer cu orez, că nu se poate spune „cancer pe pâine”, că urmașii lui Mao nu mănâncă deloc pâinea noastră cea de toate zilele. Și nici io de fo doi ani.

„Nu zicem, că ambasada vede și noi problemă dup-aia!”

Hai să vă spun io ceva. În restaurantele chinezești, mai rar vin la masă chinezi. Și, dacă vin, li se face o altfel de mâncare. Că ăștia aciuați p-aici își fac singuri de mâncare, la ei acasă de împut o scară întreagă de bloc cu mirosurile lor.

În toate trei locandele chinezești am stat de vorbă cu chelnerii, cu toții români, și în două chiar cu bucătarii, că mă cunosc cu ei, că n-am făcut burtica mea cu lobodă, ștevie și urzici, ci cu chestii de fițe. Românii care serveau mi-au zis că nu s-a schimbat nimic și chinezii n-au vrut să vorbească. De frică. Unul dintre ei a spus cam așa: „Nu zicem, că ambasada vede și noi problemă dup-aia!”. Corect omul, că are familia în China.

N-o să le dau numele localurilor, că nu nu-i kosher să le stric afacerile și-mi place și ce mănânc acolo. Una dintre cârciumi e ultra-centrală, alta e pe lângă mine, pe lângă Obor și a treia e pe malul unui lac, nu spun care. Și am călcat și într-un fast-food chinezesc iar, la final, am băut un șpriț la mine acasă și am comandat felurile preferate ale lui Deng Xiaoping, de la un cunoscut brand de „home delivery”.

„Pui Shanghai” e doar pentru restul lumii. În China nu există

Ce pot io să confirm cu certitudine e că berea Tsingtao e la fel ca în China. Clienții nu dau buzna, că prețurile nu sunt mici – dat fiind că se folosesc, totuși, condimente exotice – dar restaurantele nu sunt goale câtuși de puțin și românașii noștri, mi-a zis livratorul, dar au confirmat și ospătarii, nu dau doi bani pe coronavirusu’ ucigaș. Că ăluia care e amator de cardeală aparent chinezească i se rupe de ce e în Wuhan. Și, repet, în restaurantele chinezești în care am fost, unul mai de lux, unul medium și altul de cartier, n-am văzut picior de chinez în afară de bucătar și, eventual, fo unu-doi chelneri.

Da’, spun sincer, nu-i la fel ca la Shanghai. Apropo șnițelele alea mititele, gen „fingers”, care se numesc „Pui Shanghai”, în China nu există. Am verificat personal, că mi-am petrecut juma de an din viață p-acolo și la Shanghai am fost de trei ori. Asta e o mâncare inventată pentru americani și importată în Europa în ultima jumătate de veac.

Cred că iar am pus un kil în plus pe burdihan.