Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.

Lucia Dărămuş este scriitoare şi artist plastic de origine evreiască. A absolvit Facultatea de Litere, secţia greacă veche şi latină din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, şi studii de masterat, specializarea lingvistică integrală, la aceeaşi universitate. A publicat studii de specialitate, traduceri, versuri, eseuri, nuvele şi piese de teatru în reviste din România (Steaua, Tribuna, Vatra, Cultura, Poesis, Dacia literară, Contemporanul, Convorbiri literare), Franţa, Germania, Marea Britanie, Canada etc. Dintre volumele publicate: LIM-LIN (poezie, 2002), Limelfice (poezie, 2003), Cu faţa spre lumină (eseuri, 2004), Viermele fantastic (poezie, 2006), Curcubeul Poveştilor (povestiri, 2007), Mituri şi legende ale Antichităţii (eseuri, 2008), Mai mult decît psihoză (roman, 2010), Lumina/The Light (poezie, 2013), Fly, Madness, Fly! (teatru, 2017). În prezent locuieşte în Marea Britanie.

Fragment

Frieda Ben Yehuda îşi trase copilul lîngă pielea ei caldă, acum la vedere, fără să trădeze vreun semn de tulburare, de spaimă neîmblînzită. Îşi dezbrăcă fătul, urmărindu-i fiecare gest, privind fiecare nasture descheiat. Începu cu cel de jos, din dreptul mîinilor mici, lăsate să spînzure pe lîngă trup, parcă într-o ultimă legănare. Trecu la al doilea, la al treilea. Pielea roză a copilului încă mai avea mirosul proaspăt de floare nealterată. Îl strînse în braţe. Maica cu puiul ei! Îl legănă. Al patrulea nasture şi ultimul îi descoperi grumazul de mieluşel. Din el curînd va ţîşni un strigăt, un plînset, apoi ultimul fir de viaţă va curge, se va strecura prin rîul aproape cald de sînge. Frieda îşi reţinu singura lacrimă care îndrăznise să iasă în colţul ochiului. Pentru ce să tulbure universul acestui boboc nedeschis?!

— Vom face o baie caldă, vom mînca ceva, apoi îţi voi spune o poveste, îi şopti micuţului.

Celelalte femei plîngeau. Nicicînd nu au curs atîtea lacrimi pe pămînt cîte se revărsară în Auschwitz, dar ce folos, flăcările lui înghiţeau mai departe trupurile nevinovate. Copiii erau sărutaţi pentru ultima dată. Cenuşa acestor heruvimi trebuia să poarte urma sărutului de mamă. Aşa ar fi rămas în viaţă. În rest, nu se întîmplase vreodată ca un grup de evrei să se întoarcă de la duşuri. Apa Auschwitzului spăla fără urmă soiul evreiesc. Ştiau că aceasta era o poveste a morţii care n-a fost niciodată rostită, pentru că abia acum se trăia. Trăiau în poveste, ştiau că va veni o zi cînd aceasta se va scrie şi va fi spusă lumii, dar ei abia o trăiau.

Urmă duşul eliberator. Femei, copii, bărbaţi trecuţi de şaizeci de ani priveau înspăimîntaţi spre stîlpii de beton, spre tuburile prin care cădeau granule liliachii. Pielea lor aştepta apa. Pielea trandafirie, ca florile de primăvară cînd bucuroase primesc razele soarelui, pielea de copil aştepta atingerea prospeţimii apei. În tabloul carnal se strecurau petele albe, dunele unduioase ale ridurilor, şanţuri în pielea săpată de timp. Trupurile dezbrăcate, dezbrăcate chiar de propriul sine, sperau că o apă odihnitoare le va cădea pe corpuri, că ei se vor întoarce la absurditatea vieţii, la ceaiul de cafea al primei ore, la sirenele răsunătoare, la zeama întinsă din coji de cartofi, la bătaia pentru un colţ de pîine, la munca ilogică de a căra pietre, la… viaţă.

Din micile găuri, aburii liliachii se revărsau ca un nor, fineţea lor colorată pătrunzînd în nările evreilor. Spectacolul începu. Naziştii priveau experimentul – o artă în sine.

De obicei se spune că primeşti multe lecţii de la viaţă. Se cuvine, chiar dacă nu se face aceasta, pentru că ciudăţeniile se descoperă prin ele însele, să subliniem o bizarerie, ceva neobişnuit pentru un om normal, deşi am vrea să credem că cei cu bun-simţ vor pune întotdeauna un semn de întrebare în dreptul acestui cuvînt – normalitate. În acea zi toridă de început de vară, la ora prînzului, cînd iadul îşi face de cap dezlănţuindu-şi toate talentele, la ora prînzului, cînd deţinuţii ar fi trebuit să soarbă din zeama lungă, SS-iştii să se distreze privindu-i, doctorii lagărului să-şi îmblînzească stomacurile cu felurite mîncăruri, în acel ceas satanic lucrurile se petrecură sub incidenţa unei felii de pîine unse cu miere de albine. Felia lui Steven, inocentul copil, îi trimise pe el şi pe ceilalţi la moarte. Mengele, doctorul fermecat de ştiinţă, de tot ce-i putea descoperi aceasta, învăţa marea lecţie a vieţii, învăţa, cum învăţase prin aulele universităţilor, că omul este doar organ, o grămadă de carne cu funcţii fără suflet, învăţase să devină un doctor adevărat: să nu vorbească, să nu mîngîie, să nu zîmbească. Învăţase unica lecţie a vieţii – moartea. Arta de a ucide, de a prinde în forceps moartea.

Turma de mioare se zbătea pe pajiştea cu gaz liliachiu. Gazul ameţitor îi îneca. Ultimele gesturi umane, ultimele gesturi ale fiinţei scoteau la iveală multiplele feţe necunoscute omului. Instinctul de supravieţuire le goli mintea de orice raţiune, îi convinse să se agaţe de orice gest, doar ca să rămînă deasupra gazului. Pielea devenea roşie, ochii, pe măsură ce gazul liliachiu pătrundea în plămîni, li se bulbucau, cu limbile atîrnate peste buze căutau oxigen. Nu aveau nici o scăpare, doar acele guri păreau să fie tunelul spre viaţă. Instinctul era fals, alunecos de înşelător, precum acest liliachiu balsam care îi înfăşura pînă la sugrumare.