Conul Leonida ne povesteşte savuros: „Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe Aurora Democratică, să văz cum mai merge țara. O deschiz... și ce citesc? Uite, țiu minte ca acuma: 11/23 Făurar... a căzut tirania! Vivat Republica!” Republica de la Ploieşti!?

Într-un colţ de ţară pitoresc şi plin de încărcătură istorică, Ploieştiul nostru cel de toate zilele... unde altundeva decât în Patria lui Caragiale?... se întâmplă şi se devoalează public aproape toate minunile justiţiei.

Acolo, în Republica minunatului nostru Caragiale, trăiau şi „paradeau” Onea, Giluela, Cerasela şi Portocală (doamne, ce nume au... şi nu e poreclă decât Portocală). Tot în Republica de la Ploieşti se strămută şi mult-iubita acţiune de spoliere fiscală a unor jurnalişti, plimbaţi prin tot soiul de instanţe de Slujirea- Nefertiti, care îşi doreşte îmbogăţire grabnică pe spinarea libertăţii de exprimare.

În clădirile structurilor de forţă din pitorescul oraş mioritic îşi dictează organele de forţă denunţuri unul altuia, pe care ulterior sunt puşi să le semneze penalii super-credibili de această dată. Acolo se aduc plicuri cu tabele din Republica Moldova, dar care sunt de fapt din Republica Ploieşti. Tot aici, în mioritica localitate caragialescă se pun „la ghici” prejudiciile din dosare şi, în general, se face paradeală pe haules.

Explicaţiile publice ale şefului paraditor Onea – Faţă Încrâncenată sunt pline de suficienţă, dar făcute cu multă vehemenţă: viermilor, totul e legal! Noi şi numai noi ŞTIM şi SPUNEM legea, nu voi, lighioane fără drepturi! Penalule, marş încolonat la puşcărie! Cam asta ne-a spus nouă, jivinelor de rând, un „magistrat”.

Tot în micul orăşel se trimit instanţelor misive ameninţătoare pe fundament de puşcărie în dosarele personale ale Paraditoarei-Şefe, care îşi foloseşte tot arsenalul de „butoane” (căci puterea lor, a sistemiştilor, potrivit lui Portocală, stă în apăsatul pe butoane, nu-i aşa?) pentru câştiguri personale şi salvgardări miraculoase: adrese, telefoane, Taica Lazăr, Ambasadori, etc.

Pe străduţele Republicii Ploieşti se preling pe lângă zidurile mucegăite ale instanţei jurnalişti hărţuiţi bezmetic pentru răzbunări de doi bani, de o fiinţă care nu se poate abţine să nu se folosească de tot arsenalul de mijloace abuzive pentru a-şi satisface umori personale: au îndrăznit să nu îi ridice ode, atunci să plătească!

Femei sau bărbaţi deopotrivă, frustraţi sau plini de ei, şi-au găsit forma perfectă de ostoire a egoului personal: paradesc cetăţeni spoliaţi de drepturi prin voinţa reprezentanţilor lor, parlamentarii, care cu indolenţă tolerează ca nişte pisanii pompos denumite Coduri să producă efecte monstruoase şi să îi transforme atât pe ei, cât şi pe votanţii lor în victime sigure ale Binomului.

De ce? Pentru că pot! Da, atât pot, atât fac! Fiecare dintre „republicani” se consideră un adevărat Zeu şi în fiecare dimineaţă când se priveşte în oglindă îşi spune rânjind printre dinţi, precum Efimiţa: „Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!”.

Văzând aşa hărmălaie prin Republică, zic şi eu: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!” şi semnez: „Galibardi - om, o dată și jumătate!”