Dacă statul român mi-ar pune la dispoziție bani să fac o revistă, aș face una despre succesele românilor în străinătate. Traducerile din autori români, turneele teatrelor românești, expozițiile pictorilor noștri, premiile obținute de scriitorii și artiștii din România sunt mai numeroase decât furturile, violurile și accidentele prezentate zilnic la posturile TV.

O să ne pierdem mințile luând cunoștință, în fiecare zi, numai de fapte odioase. Și o să ne simțim tot mai umili ignorând succese pentru care lumea ne admiră și care near putea reda sentimentul demnității.

Vorbește cineva despre entuziasmul cu care sunt primite traduceri din poeziile Anei Blandiana în alte țări? Sau despre ecourile pe care le au ideile lui Basarab Nicolescu în cercurile științifice mondiale? Sau despre competiția în care intră teatre din întreaga lume pentru a achiționa piese de Matei Vișniec? Sau despre faptul mai puțin obișnuit că fiecare nou roman publicat de Mira Feticu în Olanda este un best-seller? Sau despre momentul impresionant în care membrii Parlamentului Australiei s-au ridicat în picioare și au ovaționat, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a României, „Glossa” lui Eminescu, tradusă în engleză de Daniel Ioniță și citită de marele actor australian Tug Dumbley?

Nu vorbește nimeni. Așa cum nu vorbește nimeni despre răsunătorul succes pe care l-au avut recent Ion Caramitru și oamenii lui de la Teatrul Național cu „Furtuna” de Shakespeare (în regia bulgarului Alexander Morfov) jucată la Salonic (Thesaloniki), în Grecia, pe scena unui amfiteatru imens în aer liber, de genul celor de acum două milenii.

Privesc îndelung o fotografie făcută la fața locului de Florin Ghioca. Amfiteatrul, construit din piatră, pe versantul unui deal, în stilul arenelor din Antichitate, este însuflețit de prezența a peste trei mii de oameni, veniți toți să asculte, în liniștea misterioasă a serii, replicile actorilor români. Nu se joacă „Antigona” de Sofocle, ca acum 2400 și mai bine de ani, ci „Furtuna” de Shakespeare, dar emoția este aceeași. Istoria a înregistrat căderi de imperii și invazii, revoluții devastatoare și războaie mondiale, dar sufletul omenesc nu s-a schimbat. „Noi, actorii – îmi mărturisește Ion Caramitru – aveam în timpul spectacolului sentimentul tulburător că îi continuăm pe actorii dinaintea erei noastre.”

În fotografia lui Florin Ghioca se vede în zare și marea, Marea Egee, poate chiar aceea din spuma căreia s-a născut Afrodita. Marea albăstruie, mărginită de cerul roșietic, în amurg, intră în rezonanță cu marea din piesa „Furtuna”. Decorul conceput de scenografi se completează cu decorul natural. În felul acesta spectacolul capătă o anvergură nemaiîntâlnită. Ca într-un act de magie, săvârșit de Ariel, Forest Theatre cu totul devine insula nelocuită, pe care Prospero (interpretat de Ion Caramitru) îi găsește pe Ariel și Caliban.

Nu sunt cronicar de teatru și nu mă erijez în evaluator al unui spectacol. Dar există dovezile obiective ale succesului extraodinar repurtat de Teatrul Național din București. În primul rând, reacțiile din presă:

„A existat – explică Monica Săvulescu Voudouri − o anume magie a serii și a locului, care te-a făcut la sfârșit să spui: da, desigur, Prospero a inventat și teatrul, cu râsul-plânsul lui, cu puterea de-a figura și-a desfigura, cu imensa bucurie de-a comunica, peste podium și proscenium, peste miile de locuri pe băncile din piatră, peste valea în care se vedeau luminile orașului Tessaloniki, peste secole. Da, Caramitru, acel bărbat melancolic cu pantalonii lălâi și pulovărul lăbărțat a creat în seara spectacolului din Grecia în mod sigur și teatrul. Ajutat în această montare insolită de un alt personaj extrem de interesant conceput și interpretat, Ariel (Istvan Teglas) Cei doi fac parcă un cuplu distinct, ei joacă un alt teatru, elegant, spiritual. Și deasemenea scenele lor − bătrânul imaginativ si tânărul care- i înțelege superioritatea dar își caută izbăvirea, libertatea lui ducându-l poate pe același drum, al creației – imi vor rămâne pentru mult timp în minte.”

Ca despre o mare realizare, vorbește și Angela Mantziou, într-o cronică din „City Culture”: „Jocul imaginativ, cu descoperiri vizuale și tehnici de interpretare, s-a desfășurat ca o poveste exotică, apasând pe magia visurilor, pe intrigile întunecate și forța imaginației, vorbind despre putere și artă, exagerare și falsitate, iluzie și convingere, despre măsuri universale și legile naturale. Privirea regizorală a dezvăluit complexul întunecat al energiei, puterea artei și a imaginației îndrăznețe, aparența iluzorie precum și lumea oamenilor și a spiritelor, într-o poveste despre răzbunare, cunoaștere și pasiune poetică”.

Sunt, de mulți ani, un admirator al lui Ion Caramitru, un om de teatru complet – actor, regizor, profesor (l-am văzut la Centrul Cultural din Ipoteștii lui Eminescu învâțându-i pe tinerii actorii să facă din poezie un spectacol), director de teatru. De fapt, nu numai un om de teatru complet, ci și un om complet (a luat atitudine în probleme de maximă importanță ale societății românești).

Tocmai de aceea m-a indignat (deși nu m-a mirat) faptul că un Ministru al Culturii de tristă amintire, Vlad Alexandrescu, a încercat la un moment dat să-l îndepărteze de la conducerea TNB. Încercarea s-a soldat cu îndepărtarea din Guvernul lui Dacian Cioloș a lui Vlad Alexandrescu. Este o parabolă care trebuie ținută minte. Poate că a venit, în sfârșit, vremea când oamenii de valoare nu mai pot fi distruși chiar atât de ușor.