Evenimentul Zilei > EVZ Special > Constructorul de povești
Constructorul de povești

Constructorul de povești

Mă cred șofer la volanul acestui camion. Ce mai fuge pe bancul de lucru! Toate unghiurile atent modelate. O mașină în splendoparea copilăriei.

Prichindei cu mare grijă la fiece piesă în parte. Ei compun viitorul bolid. Au în față câte o menghină în miniatură. Prind bucățica din lemn între fălcile aparatului, coafând-o cu pila. Restul uneltelor sunt la fel de pajnice. Mă simt în fabrica de vise a piticilor.

Păreri contrare

Eu n-am altceva mai bun de făcut decât să-i întreb ce preferă mai mult, un telefon mobil, o tabletă sau, în partea cealaltă a lumii lor, un trenuleț, o macara, un tractoraș…

O fetiță cu codițe stă puțin și se gândește. „Hm!”, adică n-ar renunța la nimic, e clar. Băițelul de lângă ea are mai mult curaj. „Jucăriile!”. Părerile amețesc atât de tare în micul grup, încât nimeni nu se întrevede câștigător. Eu mai dau o tură în basculanta încărcată cu fluturi.

Meșterul se uită la noi și surâde, amuzat. Om cu părul alb. Totuși, nu-i dau cei 65 de ani pe care spune că-i are Corneliu Zaharescu. Sprinten, observă imediat ce se întâmplă în jurul său.

Se duce să-l corecteze pe unul, pe altul. „Uite așa trebuie să stea bucata asta!” sau „Ține mâna în poziția corectă” ori „Stai drept, privirea înainte, nu în altă parte”. Exerciții de migală și de răbdare.

A fi copil, o necesitate

Poftim, am răsărit și eu în mijlocul Școlii de vacanță mare din Muzeul Satului. M-am așezat lângă ei. Îmi atrăsese atenția expoziția de motorizate. Albe, într-o plăpândă robustețe a formelor care nu imită, ci creează idei despre mișcare. Așa mi s-a făcut un dor de lăsat grijile baltă. „Omul este copil întotdeauna. Dacă nu, e grav”, mă susține profesionistul.

Gata, îmi scot caietul și pixul. Îmi vorbesc liniștea, razele soarelui și destinul lui Corneliu. A venit din Drăgoești, de Ialomița. Nu se poate spune că e în vizită în București, orașul în care și-a lăsat cea mai mare parte a existenței sale: „De la vârsta de un an trăit în Capitală”. De fel e din Alexandria.

 

Joaca la care viața ne supune uneori

Și viața se joacă uneori cu noi. Când crezi că e rău, până la urmă apare binele. Noua mea cunoștință a lucrat ca prelucrător prin așchiere. Într-o zi, angajații au fost anunțați că uzina lor, pe care o credeau perenă, se închide. A simțit un gol în stomac. Unde să se ducă? „După vârsta de 50 de ani nu mai are nimeni nevoie de tine”, constată cu mâhnire. Ajunge, așa, într-o doară, la niște cunoștințe din Bărăgan. Vede casa în care, puțin după aceea, el și nevasta lui au decis să-și reconstruiască speranțele: „Am știut, de când am văzut casa aceea, că acolo ne vom muta”. Au încheiat repede socotelile cu Bucureștiul.

Nu a fost doar curaj. Era mai mult. O necesitate. Soția lui suferea de o problemă de sănătate. Doctorii i-au recomandat să iasă din poluarea orașului: „Mă credeți că la puțin timp după ce ne-am mutat i-a dispărut afecțiunea?”. Îl cred. Am mai cunoscut oameni care, odată ieșiți din stres, de pildă, au aruncat medicamentele pe care le înghiţeau de ani.

Cea dintâi mașinuță

Parcă a trecut o eternitate de atunci. Bătuți pe muchie, 17 ani. „Am fost foarte bine primiți acolo. E un sat atât de frumos! Ne-am făcut prieteni”, îmi povestește cum lucrează pământul, se îngrijește de grădină. Legume, fructe, tot ce vrei poate ieși din voința ta. Cu cinci ani în urmă s-a pensionat. Apare, în același timp, prima jucărie meșterită de interlocutorul meu. Folosește numai lemn. Esențe tari și moi. Depinde de părțile componente ale agregatelor. El proiectează. Măsoară fiecare piesă în parte. Asigurând echilibrul ansamblului. Tot el construiește. Are un mic atelier acasă. Și-a țesut, înțeleg, propria lume. Al cărei motor este imaginația. Ceva totuși, sunt convins, l-a făcut să pornească pe acest nou drum. „Așa e”, vădit emoționat de ceea ce urmeză să-mi spună. Are cinci nepoți. Când vin ei la țară cu ce îi primește bunicul? Cu un întreg raliu…

 

Deprinderi pe care nu le-a uitat

Ce părea la început un aspect strict familial dă repede semn de progress şi diversificare. O roată e urmată de axul ei. Ușița vrea cabină nouă de care să se prindă.

Meșterul știe să asculte părerile copiilor. „Ce mi-ar plăcea”, și punctele se înmulțesc, urmând nesfârșita listă. Un dulăpior, o mașină de cusut, un trenuleț, macarale, corăbii, scaune, măsuțe.

„Au și ele sufletul lor. Trebuie doar să-l simți și să-l înțelegi”, îmi dau seama că a prins un microb de care nu vrea să mai scape.

Își amintește de anii de școală. Cum în clasele a V-a și a VI-a mergea, alături de ceilalți băieți, în atelierul de tâmplărie. Într-a VII-a, lăcătușerie. Electrotehnica în ultimul an de gimnaziu. Fetele aveau preocupările țesutului. Asistați de câte un îndrumător. Deprinderi pe care nu le-a uitat. „Nimic nu e întâmplător pe lumea asta”, e o lecție însușită.

Îl întreb câte minunății reușește să facă pe lună: „Cam 20”. Trenulețele au cel mai mare succes. E și normal, remarc. Eu însumi fiind atras de ele.

 

De prejudecăți nu scapi

Oftează când își amintește că odată, nu demult, la un târg meșteșugăresc, a fost confundat cu un simplu comerciant al suvenirurilor de import: „Era un ghid care a trecut pe lângă standul meu și le-a spus turiștilor că astea sunt din China”. Normal că s-a supărat. Surpriza a fost când cineva i-a luat apărarea, explicându-i îndrumătorului despre ce e vorba. Mai grav e când copiii le cer părinților să le cumpere jucării. Unii adulți îi reped cu „nu dau bani pe niște lemne”. Chiar așa „i-am auzit vorbind”. Ca și cum ar fi vrut să se facă auziți de meșter.

Visătorul

Nu consideră că face o meserie. Nici pomeneală de afacere: „Cu asemenea jucării am crescut”. Îmi dau seama că un visător nu-și uită nicicând poveștile. Corneliu le construiește.