Scăpat de botnița comunistă, cinematograful românesc ne-a oferit, în ultimii ani, destule mostre de limbaj vulgar, despre care Constantin Vaeni, unul dintre exponenţii generaţiei de cineaști ai anilor ‘80, spune că nu sunt deloc o notă realistă binevenită, așa cum se justifică „prea-tinerii regizori”, pentru că ”nu se poate să te duci pe ecran cu să-ți fac și să-ți bag”.

În interviul acordat Evenimentului zilei, regizorul vorbește despre conflictul ”nerostit” dintre cineaștii din garda veche și noul val, dar și despre noua formulă de compromis pentru actorul român, care nu mai e oda pentru  Ceauşescu, ci înrolarea într-o telenovelă sau o reclamă.

Ileana Ilie Ungureanu: Ce este filmul pentru dumneavoastră?

Constantin Vaeni: Magie.

Cum ați ajuns să trăiți această magie?

Dintr-o întâmplare. Eram în stație la Cișmigiu, chiulisem de la școală, și când să mă urc în tramvai, au tras de mine două mâini. Au fost mâinile destinului, probabil. Erau doi tineri, studenți în ultimul an la regie de film, care m-au întrebat dacă vreau să vin a doua zi la IATC, institutul bucureştean de specialitate, să dau niște probe pentru un rol într-un film. Unul dintre studenți era Andrei Blaier, iar celălat era Sinişa Ivetici, un student sârb care a absolvit în România, și m-au luat să joc în filmul lor de debut – ”Ora H”. Din peste 40 de copii, m-au ales pe mine pentru unul din rolulile principale. Am jucat în film alături de Mircea Dumitrescu, marele profesor și grafician de astăzi de la Arte Plastice, bun prieten cu Nichita Stănescu, și alții de acest nivel. Și de acolo m-a prins microbul, pe urmă am mai jucat în încă două filme regizare de Blaier.

Și ați ”furat” meserie de la el?

Mai mult decât să îmi placă să joc, m-a fascinat ce făcea Andrei Blaier. Cum conducea toată povestea, cum se năștea filmul, cum spunea ce trebuie să facem, cum să ne mișcăm, cum să interpretăm. El a fost un fel de mentor al meu, a jucat un rol extraordinar în viața mea. M-a învățat să citesc, să mă duc la Bibliotecă, să mă duc al teatru, să mă duc la Ateneu la concerte. Și ușor-ușor s-a așezat în mine dorința de a face și eu așa ceva. Am dat la Institut, la secția Actorie, pentru că nu exista regie, se desființase secția în 1956 pe motiv că se făceau puține filme pe an și nu era nevoie de atâția regizori. Astăzi se fac regizori și actori pe bandă rulantă și ajung în clipuri publicitare, sau taximetriști, sau agenți de vânzări  sau orice altceva. Este o inflație de obsolvenți. Revenind, după patru ani s-a reînființat secția și am dat la regie de film. Se terminase construcția studioului cinematografic Buftea, se mărise numărul de filme și atunci era nevoie de viitori regizori. Țin minte că am fost 636 de candidați pe 10 locuri, iar comisia a fost fabuloasă - Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ion Popescu Gopo, Lucian Bratu, compozitorul Radu Paladi, dramaturgul Mihnea Gheorghiu etc.- și, din nou, mi-a surâs soarta și am intrat printre primii cinci.

Revoluţia cum v-a prins?

M-a prins într-un moment greu de povestit. Eram după patru ani și jumătate de chin de a termina și de a face să vadă lumina ecranului filmul ”Drumeț în calea lupilor”, inspirat de tragedia asasinării marelui savant Nicolae Iorga, film pe care l-am început în 1986. Când l-am terminat a început coșmarul, adică tăierile, vizionările, lunile de așteptare, revizionările, retăierile și tot așa. Revoluția a pus capăt coșmarului, a venit ca o minune. Dincolo de visele fiecăruia, că va curge lapte și miere în România, eu mi-am văzut visul cu ochii, în sensul că am putut să refac filmul exact așa cum l-am gândit eu de la început, iar pe 16 aprilie 1990, a avut premiera. Eu am ieșit la Revoluție cu tot sufletul meu. Pe mine nu mă interesează nici agenturile, nici serviciile străine. Pentru mine a fost o eliberare.

Ați prins şi comunismul, şi capitalismul. Cum simţiți că au evoluat lucrurile?

Au evoluat, dar au și involuat. Au evoluat în sensul unor libertăți câștigate la care tânjea multă lume, a satisfacerii unor nevoi ale vieții, însă nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge la criza asta morală care se manifestă în societatea românească de astăzi. Înainte era criză de orice fel, dar nu exista o criză morală, o lipsă de căldură omenească, o asemenea hinghereală provocată de o dorință animalică de înavuțire. Sigur că toți ne dorim să avem una-alta, să trăim bine, dar mi-e greu să diger o asemenea criză de educație. În învățământ este cel mai dramatic, pentru că au trecut deja două, dacă nu chiar trei generații, și nivelul este la genunchiul broaștei.

Înapoi la artă, pentru că filmul este considerat a șaptea artă, neajunsurile și limitările din perioada comunistă vă făceau să fiți mai creativi? Trăiam cu toții vieți mai creative atunci?

Nu eram mai creativi din cauza cenzurii, ci pentru că pur și simplu eram mai creartivi, ambiția era alta, idealul artistic al celor mai mulți dintre colegi era altul, tipul de abordare a filmului ca a șaptea artă era predominat.  Filmul e artă, presupune selecție, rafinament, limbaj, nu e televiziune. Filmul pentru noi era o competiție fiecare cu el însuși, nu era o goană după bani.

”Care industrie a filmului românesc? Există un conflict nerostit  între generațiile de cineaști”

Prin comparație, cum ați descrie industria filmului românesc de astăzi?

Dar nu există astăzi o industrie a filmului românesc. Care industrie? În afară de Vlad Păunescu, care a refăcut un un extraordinar centru de producție lângă București, chiar mai mare decât a fost Buftea, și care de ani de zile e producător.

De ce spuneți asta? În ultimii 10 ani, filmul românesc a devenit cel mai bun produs de export cultural al acestei ţări. Ați văzut filmul lui Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”?

Ce e cu el? Noi vorbeam de industria cinematografică, or acolo e un pic de cineclub. Eu încă văd tânăra generație de regizori cu speranță.

Dar n-ați văzut nimic semnificativ din mâinile lor?

În filmele regizate de Nae Caranfil - Filantropica (2002) și Asfalt Tango (1995) - e cinema. După părerea mea n-ar fi trebuit să existe, dar există, un conflict între generații. E un conflict nerostit.

Dar de ce există acest conflict cu cineaştii “Noului Val”?

Pentru că acești copii, care nu mai sunt copii, au avut sentimentul de la un moment dat că lumea s-a născut odată cu ei, ignorând cu superioritate tot ce s-a făcut înainte de ei, de 1989 deci, vorbind, din cand în când, cu o politețe oarecare despre trecut, și considerând că acum se face film cu adevărat. Eu văd doar minimalism. Mă nemulțumește că se umflă o gogoașă a cinematografiei românești din cauza, nu zic datorită, puzderiei de  premii care au ajuns mai multe decât filmele. Iubitorii de cinema știu că Festivalul de Cannes nu mai e ce era, e un Cannes conjunctural, geopolitic deseori, la fel și Berlinul. Cannes-ul era capătul liniei, nu era Oscarul ce era Cannes-ul. Festivalul de la Veneția încă a rămas un reper și sper să rămână, restul sunt festivaluri de conjunctură, cu premii dedicate pentru anumite cauze, festivaluri care încurajează un anumit gen de filme, mai ales dacă vin din fostele țări socialiste. Și mă refer la acest tip de filme care promovează mizeria, sărăcia, și care, în general, își pun bălegar în cap singure. Ele sunt și exotice într-un fel pentru că atrag, dar nu sunt o critică a societății și a lumii în care trăim, ele nu sunt un punct de vedere dureros.

Dar ce sunt? O viziune a ce?

Înainte le spuneam filme alimentare. Gândiți-vă la neorealism, care a prezent, la vremea respecitvă, o Italie nenorocită de război, săracă, cu lume debusolată. Dar filmele lui Rosellini, de exemplu, erau făcute cu durere, cu dragoste de lumea aia care trebuia să renască. Nu erau făcute cu silă, cu scârbă, ca și cum eu nu sunt din această Românie și o privesc de undeva cu dispreț și aroganță, zicând că: ”Asta-i viața reală. Ce, nu există?”. Ba da, există, dar faptul divers n-o să poată niciodată ajunge artă. Doar cel care îl abordează are în el sâmburele artei.

Care e acea Românie care “trebuie” cunoscută de străini? Vrem iar să adăugăm machiaj şi pudră, chiar mai e nevoie să inventăm o altă eternă şi fascinantă Românie?

Atunci haideti să ne dezbrăcăm și să umblăm în pielea goală pe stradă, că asta-i viața. Dar știți ce: pe stradă te văd poate 10.000 de oameni, dar câți oameni văd un film? Un milion, două, trei, printre ei copiii, bătrâni, oameni mai puțin pregătiți. A existat unul, Lenin, care a spus că cea mai importantă dintre arte este filmul, și eu zic că nu era prost Lenin, pentru că impactul, puterea de generalizare și de coagulare a publicului în fața unui miracol numit ecranul este uluitoare. Deci în momentul în care te apuci să faci film și folosești limbajul verbal și nonverbal, responsabiliattea ta este foarte mare. Dar e mai ușor să iei găleata cu realitate și s-o pui pe ecran. Poate că și publicul a fost „stricat” de filmul hollywoodian, dar mai este și altceva, asta i s-a oferit. Ce să facă publicul? Omul vrea să se ducă să vadă un film...

Păi să nu se ducă să vadă găleata cu realitate, cum spuneți dvs. Să refuze să se uite.

Nu suntem polonezi, și îmi pare rău să spun asta. Eu îmi iubesc enorm publicul, și vreau să vă garantez că toți colegii mei de generație (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Ion Cărmăzan, Şerban Marinescu, nu mai spun de cei de dinaintea generației noastre, care ne-au fost și profesori)  au iubit foarte mult și foarte sincer publicul în fața căruia ajungeau. Eu de multe ori am sentimentul că mulți dintre regizorii ăștia mai tineri nu iubesc oamenii. Pentru că nu se poate să te duci pe ecran cu să-ți fac și să-ți bag. Nu există asta cu dăm publicului viața reală, e o scuză menită sa dilueze responsabilitatea alegerilor individuale. Păi asta e viața la cârciumă, la mall, poate la nunți și botezuri, dar tu faci o operă din a șaptea artă, unde sugerezi, unde folosești metafora, simbolul, unde umbli la sufletul oamenilor, la sentimentele lor, unde încerci să transmiți întrebări, nu să dai soluții, da să insinuezi mesaje, direcții de neliniște sau de bucurie. Nu să-i arăți omului ce aude și ce vede în fiecare zi.

Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dvs. prin film?

Că nu sunt un mincinos.

Aveţi vreo neîmplinire ca regizor? V-aţi fi dorit să regizați ceva ce nu s-a întâmplat până acum?

Am vrut, și aș vrea și acum și câte zile am, să ecranizez romanul Zahei Orbul, al lui Vasile Voiculescu. Au vrut și alți colegi. E o carte fabuloasă. Dacă americanii aveau un asemenea roman rupeau planeta cu ce film puteau să facă. La noi nici dracu nu se mai gândește azi la ecranizări. De ce? Pentru că regizorii nu mai citesc. Știți replica "cititul mă adoarme", din serialul TV de comedie "Tanța și Costel", al lui Ion Băieșu, e fix așa, e greu cu cititul. Și totul pleacă din școală, ne se mai face școală.

Vreți să spuneți că ”Noul Val” de regizori e lipsit de lectură?

Nu cei care au trecut deja de prima tinerețe, adică generația lui Cristi Mungiu. El chiar a făcut un film excepțional la debut, Occident, și atunci am zis că, într-adevăr, vine un mare regizor, era cinema acolo, erau personaje, era tristețe, era comedie amară, un film care promitea. Nici celelalte nu pot să spun că sunt prostii, dar sunt filme de premii. Însă ceilalți, mai încoace, nu cred că mai pun mâna pe carte prea des, ci mai degrabă pe mobil și pe laptop.  Cultura nu se face pe Internet, ci în bibliotecă, în expoziții, la Ateneu, la teatru.

” E un domn, tovarășul CTP, care se dă mare cronicar și de filme și de tenis, și face tot felul de aprecieri neavenite”

Ce credeți că-i lipsește cel mai mult cinematografiei românești?

Școala. Știu că o să displacă multora, dar nu poți să accepți să se vorbeacă așa pe ecran, dacă nu ai niște defecte vechi, ascunse în tine. Să te bucuri că oferi publicului viața de pe stradă, asta e artă? Mai sunt scăpări și în filme străine, dar câte? Vă dau câteva filme și să vedeți de câte ori și în câte feluri plastice se înjură, se bălăcăresc între ei în replici, nu mai spun în comportamente, în atitudine. La noi se vorbește cam mult și ca la Obor.

Care este cea mai tristă concluzie la care ați ajuns în legătură cu filmul românesc?

Că mai durează până când cei care vor să facă film nu se mai prefac că sunt regizori și chiar sunt.

Dar actori buni avem?

Da. Am făcut un experiment la mine acasă. Am revăzut niște filme și am tăiat sunetul. Am realizat că actorii sunt foarte buni, prost folosiți uneori, greșit distribuiți uneori, dar nu sunt răi. Cum ridicam sunetul și auzeam ce vorbesc, cum vorbesc, care sunt problemele dezbătute, mă lua durerea de cap, ce-i asta?! Nu există limbajul filmului, care este cu totul altul decât numai vorbăria. E drept că acest minimalism ține și de lipsa de mijloace financiare, se finanțează mai ales prostioare din astea, care sunt făcute pentru festivaluri, și după aia ne batem în piept cum se bat cocoșii cu aripile, că ce de premii am luat și aia e imaginea României. Greșit, imaginea României e ce e în film, nu premiul. Premiile vin și trec. Unii dintre noi am luat premii în altă epocă, dar când te întorci acasă, următorul film e un nou debut.

Producţiile de TV îl ”strică” oarecum pe actorul de teatru/marele ecran?

Atingeți un punct care pe mine mă doare într- un fel. Actori foarte buni, care au făcut carieră și care au rămas legende, cum sunt Gigi Dinică sau Marinuș Moraru, au jucat în serialul ăla cu romi, ei făcându-și rolul foarte bine. Calitatea serialelor, în general, poveștile, simplismul afectează și participarea unor mari actori. Le strică imaginea, dar, cu timpul, lumea uită prostioara de serial.

Ne aflăm în epoca de aur a serialelor de televiziune. Şi ştiţi vorba aia: viaţa bate filmul? Poate unii dintre marii actori au nevoie să accepte și astfel de roluri, sunt oarecum forțați să facă trecerea de la marele la micul ecran.

Da, sunt împinși cumva de viață. Nu fac serialele astea ca să se îmbogățească, nici ca să-și crească celebritatea, dar și marii actori și micii actori au facturi de plătit, pun benzină la mașină. Am început să fiu mai îngăduitor inclusiv cu actorii care acceptă să joace în clipuri publicitare. Am trăit o situație, când încă funcționa sala Uniunii Cineaștilor, unde am intrat să văd un film pe care eu nu-l văzusem. Erau opt oameni în toată sala aia de 300 de locuri, m-am asezat în spatele unui cuplu și la un moment dat fata îi spune băatului: ” A, uite-l pe ăla, din clipul ăla cu berea!”. Mi-a căzut sala de cinema în cap. Cum adică? Un personaj, un actor, e ăla din clipul ăla cu berea? Dar câți rezistă tentației de a mai câștiga un ban, și nu se băgă în nu știu ce reclame?! Eu nu aș face niciodată, ca regizor, un clip publicitar.

Înapoi la marele ecran, credeți că filmele care se fac acum vor fi de referință peste 100 de ani?

Cu toată sinceritatea, și cu tot regretul, nu. Din păcate nu rămân. Că tot a venit vorba, eu nu înțeleg această furie, care acum s-a mai domolit, împotriva filmelor de dinainte de 1989. Asta cu filmele comuniste e o idioțenie, o nerușinare, pentru că nu există filme comuniste sau filme capitaliste. A, că în unele filme era mai apăsată ideologia comunistă, da, dar sunt filme care nu au nimic cu prefectura. Atunci hai să ne ducem la ruși, la stalinism, și să spunem că Ivan cel Groaznic al lui Sergei Eisenstein sau “Crucisatorul Potemkin”, care era despre Revoluția socialistă din 1905, sunt filme comuniste. Nu, sunt capodopere, se studiază la toate școlile de film din lume. Ăsta este un tip aproape primitiv de a judeca lucrurile. E un domn, care e mare cronicar și de filme și de tenis, și face fac tot felul de aprecieri neavenite.

La Cristian Tudor Popescu vă referiți?

Da, tovarășul CTP, dar nu numai el. Eu vă recomand să vedeți filme, pe televizor, la cinema, oriunde, pentru că vă veți da seama și singuri ce v-a emoționat și atins într-un fel sau altul, nu vă luați după critici. Este, după părerea mea, cea mai inacceptabilă meserie. Pentru că una este să fii istoric de film, cercetător de cinema, și alta e să fii ceea ce se numește critic, adică să-ți dai cu părerea doar pentru că tu ai unde, ai acces la ziar și la televizor. Să ai deseori acea nerușinată atitudine, când filmul de-abia a ieșit pe ecrane, să spui că e prost, că e bun, că actorii nu sunt bine distribuiți, sau că ăla e genial. Cine ești tu? Ce te recomandă? A, să cercetezi fenomenul cinematografic, istoria filmului, să lămurești lucruri dintr-un film care ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut e altceva, dar să dai verdicte e prea mult. Tu gonești publicul, care dacă nu ar fi citit părerea ta și ar fi văzut filmul, poate i-ar fi plăcut ce a văzut. Omul își face el singur critica. Aşa că… vizionare plăcută!