În albumul „Constantin Brâncoveanu – simbol românesc”, Q Magazine a strâns mărturia mai multor personalități despre valorile brâncovenești. A fost abordată perspectiva diplomației și a spionajului din vremea lui Brâncoveanu, de către directorul Serviciului Român de Informații, Ambasadorul George Cristian Maior. „Ceea ce impresionează la Brâncoveanu, dincolo de dimensiunea cultural-artistică și religioasă, este durata domniei. A fost unul dintre cei mai longevivi conducători ai Țării Românești. Perfor man ța este cu atât mai apreciabilă cu cât contextul în care a domnit a fost unul complicat, dominat de incertitudine. Era într-o perioadă în care, pe plan intern, țara era divizată de conflictele dintre facțiunile boierești, iar la nivelul continentului aveau loc prefaceri de ordin geopolitic de o magnitudine deosebită”, spune George Maior, directorul SRI.

Evitarea războiului și cunoașterea intențiilor adversarului

În 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a intervenit o singură dată militar – la Zărnești – dar a fost constant preocupat de forța militară de care dispunea. Dar trupele muntene au fost menținute la un nivel ridicat de mobilizare, executând manevre, fără însă a se implica în conflicte: răscoala curuților în teatrul transilvănean și conflictul ruso-turc care a culminat cu bătălia de la Stănilești (1711).

Cancelaria domnească, condusă de stolnicul Constantin Cantacuzino, a funcționat ca un veritabil serviciu de „intelligence” al Țării Românești, întreținând relații, nemijlocit sau prin intermediari, cu majoritatea marilor Curți ale vremii: Londra, Paris, Viena, Constantinopol, Moscova și apoi Sankt Petersburg, Varșovia, dar și cu alte puteri de rang mai mic din proximitatea geografică: celelalte două formațiuni statale românești, hanatele tătarilor, cazaci, slavii de sud etc.

Politica de alianțe și suversiunea

Abil, Brâncoveanu a pendulat constant între Viena și Constantinopole, mai apoi Sankt Petersburg, jonglând deopotrivă cu interesele polonezilor, tătarilor, cazacilor, dar și ale altor mari puteri europene ale căror jocuri afectau balanța de putere. Era la curent cu poziționările acestora în alte conflicte din afara regiunii, dincolo de cel al Ligii Sfinte împotriva otomanilor – Războiul dintre Franța și Liga de la Augsburg, Marele război nordic, Războiul pentru succesiunea spaniolă – ceea ce-i conferea o abilitate de înțelegere a intereselor acestor actori, precum și o mare mobilitate strategică.

Unul dintre instrumentele folosite de diplomația munteană a fost cel financiar, constând în împrumuturi și mite oferite înalților oficiali și conducătorilor militari străini. În percepția acestora, resursele bănești de care dispunea domnul muntean păreau nelimitate, de unde și supranumele căpătat de acesta – „Prințul aurului” („Altîn-bey”).

„Proto-intelligence” în epoca Brâncoveanu

De la Curtea Veche au fost dirijate și exploatate veritabile rețele informative. Ramificațiile se întindeau în Rusia, Austria și Ungaria, Transilvania, Imperiul Otoman, Veneția și Polonia. Secretarul stolnicului Constantin Cantacuzino era expert în despecetluirea și resigilarea scrisorilor interceptate. Totodată, erau luate măsuri contrainformative pentru protejarea propriului flux de scrisori, dintre care se desprinde utilizarea cifrului. Imperativul era dat de nivelul înalt la care se purta corespondența cu: Ludovic al XIV-lea al Franței, Iosif I al Austriei, Petru cel Mare al Rusiei, regele August al II-lea al Poloniei, sultanul Ahmed al II-lea, Francisc Rákóczi al Transilvaniei și patriarhul Hrisant al Ierusalimului.

Brâncoveanu transfor mase Bucureștiul într-un centru informativ de mare interes pentru marile puteri europene. Sfârșitul avea să-i vină în principal din cauza eșecului mașinăriei diplomatico-informative la construcția căreia a contribuit. Ruptura cu Cantacuzinii și ignorarea semnalelor primite cu privire la iminenta mazilire ar putea face chiar obiectul unor studii asupra eșecurilor de „intelligence”.

Te-ar putea interesa și: