Din capul locului vă spun că tot urmează să citiți sunt destăinuirile unui om care vreme de 30 de ani a fost judecătorul multora dintre cei pe care îi cunoașteți sau nu, ați citit despre ei sau doar v-au trecut pe la ureche poveștile lor.

O să-i spun domnul Judecător, cu litere mari, pentru că faptele lui, pe care voi le veți judeca, ies din tiparele unei minți așezate.

Ce l-a făcut să se destăinuie, n-aș putea să vă spun. Tot ce știu e că-l ascultam cu respirația tăiată la cota de avarie, iar privirea mea ce amesteca uimirea cu revolta l-a încântat de minune pe judecător.

-Bunicii au fost chiaburi. Ai mei, în schimb, s-au complăcut în mocirla mediocrității comuniste, singura lor realizare fiind că m-au lăsat să învăț. M-am însurat la 23 de ani ca să prind post în București, cu cea mai urâtă dintre colegele din facultate. Mi-a promis că se face frumoasă, dar eu n-am mai avut răbdare să aștept.

Râde și-și mângâie nostalgic barba tunsă scurt și probabil vopsită. Își alungă brusc gândul ce-i întrerupsese șirul destăinuirilor și continuă: În ultimii 20 de ani n-am mai citit niciun dosar. Am condamnat și am achitat din instinct.

Face o pauză să-mi vadă reacția.

-Nu zici nimic. Probabil mă crezi. Chiar așa, uneori adevărul e atât de șocant încât nu merită să fie crezut. Hai să-ți spun o poveste.

Pe vremea mea nu exista prostia, Institutul Național al Magistraturii. Te luau pe sus și-ți trăgeau un șut în sala de judecată.

 Îmi tremurau genunchii când am văzut lumea ridicându-se în picioare la mine în instanță. Pe mulți dintre cei pe care trebuia să-i judec îi cunoșteam. Îmi vorbeau cu dumneavoastră și îmi spuneau „domnule președinte” puști cu care mă jucasem în copilărie.

Necopt la minte și vanitos, am crezut că m-am înfrățit cu Dumnezeu. Era în puterea mea să le rescriu viața, să le iau libertatea sau, dimpotrivă, să le-o ofer prin vorbe meșteșugite și articole bine alese.

Totul a fost minunat până într-o zi.

Parcă îl văd și acum pe polițistul care mi l-a adus pe Ion în cătușe, bătut bine și cu urme de sânge uscat la colțurile gurii. Simțeam fiori reci în tot corpul și mi-am ținut cu greu în frâu înjurăturile care se zbăteau să sară printre dinți.

-Ioane, ce-i cu tine aici?

Nu îndrăznea să mă privească și își curăța obsesiv sângele negru de sub unghii.

-N-auzi, mă, cu tine vorbesc?

Mă uit la polițist așteptând un răspuns:

-Viol și agravantă – fata e moartă.

-Mai nou faceți și încadrări la poliție? mă răstesc la individ.

-Nu noi, domnul procuror.

-Și de ce mi l-ai adus mie în birou?

-Tot domnul procuror a zis că îl cunoașteți pe inculpat și poate îl convingeți să recunoască.

-Dacă n-au reușit metodele voastre, de ce aș reuși eu? Ioane, de ce dracu nu vorbești? Ce ai făcut?

- Nimic, mi-a răspuns sec și obraznic.

- Ia-l de aici. În 15 minute intru în sală.

Eram furios. M-am dus peste procuror să aflu ce se întâmplase. Pe scurt, Ion al meu urmărise o puștoaică de 16 ani, o violase în spatele unui bloc și, de frică, o sugrumase.

- Era băut?

- Nu foarte tare. Sunt martori care spun că s-ar fi răzbunat pe fata asta pentru că îl respinsese.

- Atât?

- Ce vrei mai mult? Poliția l-a găsit la 500 de metri de locul faptei. Și-l trimisesem ca să-l convingi tu să recunoască. Știu că ați fost prieteni.

- Să nu-mi mai faci așa ceva. În plus, n-a vrut să scoată o vorbă.

- Eu zic să mai încerci. E tânăr, e păcat să putrezească în pușcărie.

Mi-am călcat pe mândrie și am cerut să fie adus în biroul meu. De data asta, fără cătușe.

-Stai jos! Ascultă, Ioane, vreau să fiu sincer cu tine. Vin de la procuror și mi-a arătat dosarul. E groasă, rău, băiete. 20 de ani îți dau ăștia.

-N-am omorât-o eu.

-Ioane, nu fi copil, toate probele strigă după tine că ești vinovat. Recunoaște și vorbesc să-ți dea o pedeapsă mai blândă.

-Martorii mint. N-aveam de ce să o violez și s-o omor pe Anca. O iubeam. Se încurcase cu un polițist de la circulație care o bătea. L-am văzut cu ochii mei. Ăștia toți, în frunte cu procurorul, încearcă să-l acopere.

M-a enervat atât de tare, încât cu greu m-am abținut să nu-l pocnesc.

-Ești un bou. Am vrut să te ajut.

 Ion a aruncat spre mine o privire pe care atunci n-am înțeles-o, dar care nu-mi dă pace nici azi.

-Dacă mă arestezi, ăștia o să mă omoare. Crede-mă, te rog. Recunosc orice, dar asta nu.

N-am mai vrut să-l văd ori să-l mai aud. Judecarea propunerii de arestare preventivă a fost scurtă, formală, falsă. Ion a primit un avocat din oficiu care nu știa pe ce lume se află. Venise de la pescuit și mirosea a baltă și a bere.

Dacă aș fi putut, l-aș fi condamnat chiar eu pe netotul ăsta care, odată, îmi fusese prieten. Aveam așa o furie, că nu-mi păsa să caut adevărul. Credeam că mi-a fost servit pe tavă de procuror, ajutat de zeloșii polițiști. În mintea mea, Ion era un violator și un criminal, iar prietenia cu el mă făcea complice.

Poate ce-ți spun acuma n-ai fi auzit dacă viața lui Ion nu s-ar fi sfârșit brusc într-un ștreang improvizat. Nimeni nu își explică de unde apăruse un cordon într-o celulă cu șase deținuți. La fel cum, niciunul dintre ei nu văzuse momentul când Ion se agățase în laț. L-au descoperit abia dimineață, ca să fie siguri că nu-și cere viața înapoi.

-Și cum s-a terminat cazul? L-au găsit pe autor?

-Oficial, Ion a fost autorul.

-Păi și expertizele, restul probelor ce spuneau?

-Cineva a avut grijă ca probele să tacă. Să nu mai spună nimic. În fond, și victima și criminalul erau morți. Cui servea adevărul?

-Dar v-a fost prieten. N-ați fost curios să aflați mai multe?

-Nu. Ca judecător, cel mai bine e să-ți alungi toți prietenii. Știi câte nopți n-am dormit din pricina lui Ion? Ultimele lui cuvinte au fost: „Vă mulțumesc, domnule președinte”. Deși bătusem mingea împreună, mă respecta și îmi recunoștea autoritatea. Așa cum îl iubești pe Dumnezeu, chiar dacă nu ești de acord cu toate acțiunile lui.

Din acel moment am înțeles că nu trebuie să mă implic emoțional în niciun dosar.

-Uite, am să-ți povestesc de un țigan acuzat că a furat de la cumnatu-său.

Râde și închide ușor ochii ca să readucă amintirea în prezent.

-Primisem un dosar stufos, plin de declarații luate de la tot neamul de țigani. De la 10 galbeni cât ceruse inițial, păgubitul venise în fața mea cu pretenții, mai ceva ca bijuteriile coroanei. 50 de galbeni mari, 10 lanțuri, cercei și brățări ce cântăreau câteva kilograme bune.

 -Și cum s-a terminat? L-ați condamnat?

-Stai să vezi. Când a început ședința, l-am chemat în față pe țiganul care zicea că a fost furat. Dintr-o privire l-am prins că mă minte. Ținea în mână o batistă și își ștergea întruna gura. Cum spunea o minciună, cum îi atârnau balele ca la câine. Am început să-l întreb despre fiecare bijuterie în parte și l-am blocat.

-Domnu’ președinte, parcă pe mine mă judecați, se văita țiganul.

-Da de unde! Vreau să știu exact câte au fost ca să nu-mi scape vreuna. Bineînțeles că nevastă-sa și maică-sa au spus cu totul altceva.

-Și ce soluție ați dat?

-L-am achitat pe hoț, deși eram sigur că a furat cei zece galbeni.

-Bine, dar era vinovat.

- Nu mai mult ca mine sau ca tine. Îmi amintesc că furam mereu bani de la părinți, dar n-am făcut pușcărie pentru asta.

-Spunea-ți la început că n-ați mai deschis dosarele pe care le-ați judecat. Din ce mi-ați povestit, știați în mare despre ce era vorba.

-Nu te pripi, experiența se capătă în timp. N-am mai citit dosare, dar am studiat oamenii. Pe fața fiecăruia rămân petele trecutului, ca pe o față de masă. Mă uit la tine și știu că cel mai grav lucru pe care l-ai făcut până acum a fost să încalci vreo regulă de circulație. Ochii tăi sunt clari, privirea e îndrăzneață. Dacă te-aș acuza acum de crimă, te-ai revolta până la ultima celulă. Fața, să nu uiți, e cel mai mare trădător.

 -Și nu ați greșit niciodată?

 -Probabil că de multe ori, dar am învățat să supraviețuiesc fără să am mustrări de conștiință. Uite, de exemplu, nu condamn niciodată femei. Cel mult le dau o condamnare cu suspendare.

Acum zâmbeam eu.

-Nu mă crezi, nu-i așa? Judecam odată o delapidatoare de meserie. Frumoasă, deșteaptă și îndrăzneață. reușise să câștige bani mulți.

-Să nu-mi spuneți că i-ați dat cu suspendare?

-Nu, achitare direct. Cum să trimit o așa femeie la pușcărie? Ce-i drept, soluția n-a rămas așa – în recurs au judecat-o trei femei și îți dai seama că pedeapsa a fost pe măsură.

-Dar oameni nevinovați ați condamnat?

-Mulți.

-Din aceleași motive subiective de citire a fețelor?

-Eu am niște principii: nu vreau să mă las influențat de probele pe care procurorul mi le pune în dosar. Sau de actele pe care mi le aduc părțile. Eu vreau să privesc inculpații în ochi și să mă conving dacă sunt sau nu sinceri.

-Prima impresie te poate condamna sau salva.

-Cam așa.

-Să revenim la condamnări. Care e cea mai mare pedeapsă pe care ați dat-o? În stilul dumneavoastră, fără probe?

Simțeam că trecusem cu prea multă îndrăzneală de bariera ce se ridicase ca să elibereze cuvintele confesiunii acestui judecător. Dar merita să risc. Și-a scufundat fața într-un imens pahar cu apă din care nu voia să mai iasă.

-Primisem un dosar cu un polițist acuzat de viol. Asta e tot ce știam despre el. Mă gândeam deja la pensie și puțin îmi păsa de fapta omului.

Grefiera face apelul dosarului și văd apropiindu-se de microfon un bărbat în jur de 45 de ani a cărui figură îmi părea cunoscută. La rîndul lui, mă privea cu interes.

Din datele de stare civilă aflu că era din aceeași localitate cu mine și mă cutremur că iar trebuia să judec cunoscuți.

Bărbatul îmi spune răspicat că vrea să dea declarație deși n-apucasem să-l întreb. Începe să vorbească liber, cursiv, de parcă recitea versuri. Încercam să-l urmăresc și mi-era imposibil.

În fața ochilor îl vedeam pe Ion care îmi spunea șoptit: „Domnule președinte, el e vinovatul”. În frunte avea desenată o sabie pe care mi-a întins-o: „Ai grijă, e fierbinte! Nimicește-l pe nemernic. Am încredere în tine, judecătorule!”

-Acum aproape 20 de ani ai violat și omorât pe Anca Manole? m-am trezit, punându-i inculpatului această întâmplare stupidă, ce n-avea legătură cu cazul.

Omul s-a oprit de parcă l-ar fi atins sabia încinsă din fruntea lui Ion.

-Ce întrebare e asta? Criminalul Ancăi e mort demult. Atât a avut de spus polițistul acuzat de viol.

-Ai omorât-o? întreb ca un un nebun și eram gata să-i sar în gât.

Avocatul inculpatului urla că mă recuză, lumea în sală vocifera.

-Domnule președinte, poate ar fi mai bine să suspendați ședința, mi-a șoptit procurorul.

În mulțime l-am zărit din nou pe Ion. De data asta zâmbea. Simțise că îl cred. Mi-a mulțumit cu mâinile împreunate. Eram, din nou, Dumnezeul lui. Iar de data asta eram hotărât să fac dreptate așa cum se cuvine. Probele strigau în cor și se adunau ca un laț în jurul polițistului acuzat. M-am retras din cauză și, pentru prima dată, am simțit ce cumplită poate fi nedreptatea.