Conferința de Pace de la Paris din 1946 și actul final din 1947. Actul internațional a fost o simplă confirmare a suitei de conferințe interaliate.

România a fost considerată ca stat necobeligerant. Practic, pentru Aliații anglo-americani, România era o marfă care să fie oferită URSS pentru a câștiga concesii în alte privințe.

Conferința de Pace de la Paris -  Actul final din 10 februarie 1947

Conferința s-a derulat în perioada 29 iulie-15 octombrie 1946. Negocierea nu putea să iasă din normele deja stabilite începând din 1943 de la Casablanca și Teheran, continuând cu Moscova-1944. Evident, nu putem ignora Yalta și Potsadm  din 1945. Deja în România, alegerile din noiembrie 1946 fuseseră recunoscute de Regele Mihai. Asta, după ce în iunie-iulie 1946,  a fost desființat Senatul.

SUA și Marea Britanie deja se gândeau la Războiul Rece. Deja la Fulton Missouri, Churchill, acum în Opoziție denumise drept Cortina de Fier limita la care foștii aliați împărțiseră Europa, separând zonele anglo-americane de zona sovietică de influență. De aceea, putem considera actul final din 10 februarie 1947 care a încheiat negocierile de la Conferința de Pace de la Paris drept un act formal în care se confirma ce se stabilise. Ce era nou, evident, era modul în care să fie tratați învinșii.

Conferința de Pace de la Paris și România

Conferința de Pace de la Paris, evident, lovea crunt România. Stat învins, România urma să fie ocupată militar de URSS timp de 90 zile. Sovieticii voiau să asigure legătura cu trupele pe care le aveau în Austria și Ungaria. Despăgubirile de război urmau să fie de 300 milioane dolari în aur. Asta, fără să luăm în calcul rechizițiile, confiscările.

Deja în România, ca urmare a Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 (articolul 18), funcționa Comisia Aliată de Control. Această formă funcționa deja din 5 iunie 1945 pentru Germania. O altă comisie se înființase în cazul Italiei care ieșise din Axă în 1943.  În cazul României, Comisia era formală. Adică reprezentantul URSS mareșalul Rodion Malinovski decidea totul. Britanicul Donald F Stevenson și americanul Cortland van Schuyler aveau rol pur decorativ. De menționat, că în perioada 1945-1954, în România funcționau SovRom-urile, societăție mixte sovieto-române. Ele cuprindeau domenii economice cheie, evident, subordonând intereselor URSS economia românească distrusă de război.

Singurul câștig pentru România a fost declararea nulității Dictatului de la Viena. URSS a impus recunoașterea frontierei româno-sovietice la data de referință 1 ianuarie 1941. Asta nu a împiedicat URSS să impună la 23 mai 1948 cedarea de către România a Insulei Șerpilor către sovietici.

Planul Marshall

Deja SUA deciseseră să treacă la acțiune după faimoasa Long Telegram a lui George F Kennan. În iunie 1947, generalul George G Marshall a realizat planul de reconstrucție economică, plan care i-a purtat numele.  România, evident l-a refuzat. De fapt, Radio Moscova a anunțat că România a refuzat Planul Marshall când Guvernul României nu exprimase vreo poziție oficială! În România, trupele sovietice au staționat până în vara anului 1958.