Mă ajută, ca de obicei, cărţile cumpărate cîndva despre antichitate, potrivit învăţăturii: Nu se ştie cînd îmi vor fi bune la ceva! Pe raftul închinat antichităţii romane, am descoperit mai multe cărţi despre subiect decît mi-aş fi imaginat că am. Printre ele, între un Dicţionar al civilizaţiei romane (în franceză) şi Viaţa cotidiană la Roma la Apogeul Imperiului, publicat de un specialist francez în vieţi cotidiene, în 1939, academicianul Jérôme Carcasino, dau peste volumul Cum trăiau romanii, de Nicolae Lascu. Cartea a apărut în 1965 la Editura Ştiinţifică. Am cumpărat-o de la un anticariat. Nicolae Lascu? Ce-mi spune mie numele ăsta? Parcă de un profesor de la Istorie, de la Facultatea de istorie-filosofie din Cluj de pe vremea studenţiei mele. Mă duc într-o doară la Google. Nu sînt convins că voi găsi ceva. Găsesc! A trăit între 1908 şi 1988. profesor şi decan la Istorie, Cluj-Napoca.

Articolele despre Nicolae Lascu, nu prea multe, consacrate istoricului literar şi nu istoricului, conturează un clasicist de excepţie, unul dintre marii oameni de ştiinţă, care au supravieţuit în comunism pentru c-au avut norocul unui obiect de studiu rămas niţel în afara propagandei: Antichitatea romană. A absolvit Facultatea de Filosofie din Cluj în 1931. Bursier al Şcolii române de la Roma între 1943-1934. A scris şi publicat peste 260 de lucrări dedicate antichităţii. Printre altele, a tradus Istoriile lui Tacitus şi 14 din cele 15 volume (în manuscris) ale lui Ovidiu. Înainte de 1944, a semnat studii precum Horaţiu în literatura română (1935), Izvoare literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu (1938). După Război a fost prezent cu studii şi cursuri dedicate antichităţii. CV-ul impresionant în materie de antichitatea romană explică volumul de excepţie care e Cum trăiau romanii, apărut în 1965 şi de atunci nereeditat.

Competenţa ştiinţifică se uneşte cu harul literar pentru a produce un eseu strălucit despre viaţa cotidiană din Roma antică. Surprinde, uluieşte, amănunţimea în descrierea felului cum trăiau romanii, de la împărţirea zilei în cicluri de cîte şase ore (ziua începea la 6 dimineaţa) pînă la felurile de fructe şi legume preferate la masă. Rigoarea ştiinţifică, tipică omului de ştiinţă format la şcoala interbelică, fac amuzante concesiile autorului faţă de Materialismul istoric, atotputernic în 1965. Bietul Nicolae Lascu, mai bun cunoscător al unei zile din viaţa unui roman decît al unei zile din viaţa unui clujean, se vede obligat să introducă într-un eseu despre lumea romană clişeele istoriografiei comuniste despre lupta de clasă, despre diferenţele sociale dintre sclavi şi stăpîni.

Mie cel puţin imaginea savantului clasicist traducător al lui Tacitus, cunoscător al felului cum se coafau femeile din Roma antică, îngrijindu-se să plaseze în text clişeele materialismului istoric, mi-a stîrnit un zîmbet de duioasă ironie. Chiar din Prefaţă, Nicolae Lascu ţine să ne avertizeze: „Pe lîngă prezentarea vieţii romanilor în dezvoltarea ei istorică, am ţinut evident seama de structura de clasă şi de caracterul sclavagist al societăţii romane. În măsura în care diferitele izvoare au îngăduit-o, a fost înfăţişată viaţa producătorilor de bunuri materiale, alături de aceea a păturilor suprapuse ale societăţii romane.”

Pe parcurs, Nicolae Lascu îşi aminteşte, din cînd în cînd, că trăieşte în Republica Populară România şi nu în Republica Romană şi, prin urmare, se grăbeşte să-i mai ardă o ploconeală luptei de clasă şi structurii de clasă. Capitolul Ocupaţii intelectuale, Secţiunea Învăţămîntul, se deschide astfel: „Atît prin forma lui de organizare, cît şi prin conţinutul lui, învăţămîntul la Roma avea un pronunţat caracter de clasă.” Titlul unei secţiuni e Rolul sclavilor în producţia de bunuri culturale. Nicolae Lascu se ocupă de sclavii care îndeplineau „funcţii de scribi în instituţiile particulare sau de stat, dar mai ales în munca de multiplicare şi de difuzare a operelor literare”. Aceştia se adaugă sclavilor eliberaţi deveniţi intimi ai foştilor stăpîni.

Brusc, autorul, dîndu-și seama că n-a plătit obolul cerut de lumea în care trăia, preda la Facultate, scrie: „Numeroşi liberţi, deci sclavi eliberaţi, aveau strînse relaţii de prietenie cu reprezentanţii păturilor sus-puse, de a căror protecţie şi favoare se bucurau. De aceea, se poate spune fără teama de a greşi că aceştia nu se deosebeau prea mult de cei cu ocupaţii identice, proveniţi din păturile mijlocii sau sărace ale oamenilor liberi, care se bucurau şi ei de protecţia şi favoarea celor bogaţi şi puternici. Dar de aici nu putem merge pînă acolo încît să ne închipuim că aceşti profesionişti cu ocupaţii intelectuale de provenienţă dintre sclavi ar fi ajuns să creeze şi să difuzeze o ideologie proprie clasei din care făceau parte.

Să nu uităm că profesiunile pe care le exercitau ei erau considerate umile, mai bine zis desconsiderate, şi nedemne pentru a fi exercitate de oameni născuţi liberi. Mai mult încă: însuşi faptul că erau exercitate de sclavi sau liberţi le cobora şi mai mult. În alt doilea rînd, aceştia lucrau sub directa îndrumare şi supraveghere a stăpînilor sau patronilor lor; deci ei nu făceau altceva decît să difuzeze ideologia acestora şi nicidecum să creeze una a lor proprie.” Un anticomunist feroce s-ar apuca de un nou pamflet împotriva orînduirii „demult apuse”, vorba lui Lenin despre capitalism, urmat de bocirea savantului în lumea comunistă. Pe mine însă aceste intervenţii mă amuză. Ştiu că multe cărţi, dacă nu chiar toate, aveau nevoie pentru a fi publicate, de plasarea unor astfel de clişee. Uneori, autorul însuşi se grăbea să le treacă în textul ştiinţific încredinţat că valoarea acestuia nu va fi ştirbită de o concesie măruntă.

Alteori, clişeele le impunea editorul. Sînt sigur că Nicolae Lascu a scris un eseu strălucit despre cum trăiau romanii. După ce a citit manuscrisul redactorul responsabil i-a zis, Domnule profesor aţi omis lupta de clasă dintre sclavi şi stăpîni. Şi dacă nu Nicolae Lascu, atunci redactorul a plasat ici-colo cîte o referire la lupta de clasă. Cartea a fost tipărită în 25.000 de exemplare, broşate, cărora li se adaugă 5.000 legate. În total 30.000 de exemplare. Dacă ar fi scris azi cartea, Nicolae Lascu n-ar fi fost obligat să amintească ici-colo de lupta de clasă în Roma antică. Da, dar: – Cartea n-ar fi văzut în veci lumina tiparului. Şi dacă ar fi apărut, graţie zbaterii savantului de a găsi un sponsor, tiparul ar fi fost de cel mult 300 de exemplare.

Dacă raportăm aceste realităţi postdecembriste la realităţile din 1965, cînd, în schimbul unor mici concesii o carte de strălucită rigoare, în genul celei intitulate Cum trăiau romanii, apărea în 30.000 de exemplare, parcă-parcă am prefera 1965.

Te-ar putea interesa și: