Executanții au refuzat să se încadreze în planul inițiatorilor de a procura armament. Practic, cei trei și-au propus să aleagă calea sustragerii acestuia dintr-un punct izolat (un post local de Miliție), în locul unui depozit militar.

Ei au construit o poveste –paravan, aceea că armele urmau a fi folosite pentru jafuri ”în stil american”, pentru ca adevăratul plan, al atentatului să nu fie descoperit.

„Spargerea” unui post de Miliție din „fieful” lui Ceaușescu (județul Olt)

 Cei trei executanți au ales să opereze în județul Olt, din motive lesne de înțeles, pentru cine a trăit în acea epocă. Nicolae Ceaușescu și activiștii comuniști aveau obiceiul să își angajeze rudele și apropiații în județele de origine. Nicolae Ceaușescu încă din 1972, introdusese principiul ”rotației cadrelor”, tocmai pentru a evita transformarea șefului politic de la județ în ”baron local”. 

Activiștii promovau în conducerea centrală a partidului și a statului numai după ce făceau dovada profesionalismului și respectării ”indicațiilor de partid” la județe. Totuși, fiecare activist important de partid era respectat în localitatea natală și în județul de origine. Așadar, complotiștii mizau pe încetinirea anchetelor care s-ar fi desfășurat din cauza ”caracatiței de partid”, după cum mizau și pe faptul că în județul lui Ceaușescu vigilența contraspionajului era mai slabă, deoarece nu se putea concepe că în ”județul Tovarășului”, ”organele de partid și de stat” nu își făceau datoria.

După mai multe zile de filaj, echipa de trei executanți a decis că un post de Miliție din localitatea Osica de Sus, foarte aproape de o haltă de tren folosită de muncitorii care plecau la Slatina sau la Caracal era ținta perfectă. Paza obștească era asigurată de un singur om, pe timp de noapte, iar la post lucra un singur subofițer, zona nefiind una cu probleme sociale. 

Cei trei au furat dintr-un post comunal al Miliției din localitatea Osica de Sus, județul Olt, în noaptea de 8-9 septembrie 1983, două pistoale mitralieră AK -47 (tip ”Kalashnikov cu pat rabatabil”) și muniție (8 sectoare de pistol-mitraleră –circa 500 cartușe). 

Alegerea momentului atentatului (vizitele „de lucru” ale lui Ceaușescu în sectorul agricol cooperatist)

Toamna a fost considerată propice pentru punerea la cale a unui atentat, deoarece se apropia ”Ziua Recoltei”, iar Nicolae și Elena Ceaușescu făceau numeroase vizite de lucru în zone agricole, mai ales Oltenia și Bărăgan. Lumea era în forfotă și atunci vigilența scădea, străinii care, de obicei erau reperați, puteau circula mai liber. Cei trei executanți, șoferi de meserie aveau capacitatea de a se strecura liber, de a disimula intențiile. 

Presa scrisă, radio-televiziunea contribuiau și ele la aflarea planurilor de vizită ale cuplului Ceaușescu. Astfel, se știa că la mijlocul lui septembrie (17 septembrie 1983), Ceaușescu va vizita ferma Goștinu din județul Giurgiu. Nicolae Stănescu era din acea zonă și el a ales, alături de cei doi conjurați locația, undeva într-o curbă la 90 grade, pe drumul de acces către Goștinu, unde coloana oficială trebuia să reducă viteza la maxim. Pe marginea drumului era o movilă de pământ care putea fi transformată în cuib de mitralieră, în limbaj militar, de unde să poată fi executate rafale de pistol-mitralieră care ar fi paralizat temporar riposta gărzilor care însoțeau coloana. Așadar, locul a fost reperat, trebuind să fie procurate armele. 

„Capcana” contraspionajului  - un risc asumat de executanți, dezavuat de coordonatori

Totuși, spargerea de la Osica a alertat autoritățile, pentru că în acel an, de Ziua Recoltei, Ceaușescu urma să vină în Scorniceștiul natal și deci trebuiau prevenite astfel de evenimente. Vizita de la Goștinu a fost anulată, ceea ce i-a determinat pe inițiatori (Volcinski și ceilalți) să încerce abandonarea planului. Totuși, executanții (Rovențu și tovarășii săi) au ales să continue, pentru că oricum erau dați în urmărire. Mașina furată din Slatina , folosită la jaf, fusese găsită deja abandonată într-un șanț de irigații și subofițerul ajuns la spital și-a amintit detalii despre fizionomia celor trei atacanți. Contraspionajul a încercat să le întindă o capcană celor trei care încă nu fuseseră prinși. Nicolae Ceaușescu și-a anunțat o altă vizită în Călărași.

 Deși inițiatorii au intuit pericolul, executanții au continuat acțiunea, furând un Trabant și încercând să ajungă în Călărași. Au fost opriți de un baraj-filtru al Miliției, dar au rupt barajul, dorind să scape. Au decis să se despartă, Nicolae Stanciu dorind să se întoarcă în localitatea natală. Totuși, forțele Miliției și Securității progresaseră în anchetă, persoane care semănau cu cei din descrierea milițianului bătut la Osica de Sus fiind identificate în Giurgiu, Călărași. 

Fuga atentatorilor, arestarea, Revoluția și eliberarea post-decembristă

Tatăl lui Stanciu a alimentat zvonurile că fiul său fusese printre cei care furaseră armele la Osica și Nicolae Stanciu a fost prins în timp ce se deplasa pe ascuns la o soră a sa din localitatea unde Stănescu abandonase Trabantul furat la Călărași. Viorel Rovențu și Petre Tănase au decis să fugă spre Dobrogea, însă un cioban i-a depistat într-o lizieră unde se ascunseseră și doreau să își facă provizii. Au fost reperați de o patrulă, cei doi trecând Dunărea pe la Borcea cu o barcă. 

Au ascuns armele într-o localitate dobrogeană și au încercat să ajungă în Constanța, unde  atenatorii au fost prinși. Viorel Rovențu a fost condamnat la moarte, ulterior, în 1984 pedeapsa fiind comutată la 25 de ani, iar în 1988, la 20 de ani.

Ceilalți doi au primit pedepse de 20 de ani închisoare. Pentru că ei nu au dezvăluit adevăratul scop al jafului, au primit condamnare pentru furt din avutul obștesc.

 În 1990, intelectualii inițiatori au complotului au încercat să obțină eliberarea lor (recursul extraordinar acceptat de procurorul general al României Gheorghe Robu trebuia să se rejudece la 7 mai 1990, dar, din cauza unor campanii de presă împotriva lui Robu, acesta nu s-a mai judecat n.a.) ca deținuți politici. 

În 1991, Rovențu a evadat dintr-un tren în timpul unui transport de la închisoarea Aiud dar a fost prins și a primit un plus de doi ani la pedeapsă. Deși au fost colegi de detenție cu Gelu Voican Voiculescu, înainte de 1989, după revoluție, noul regim nu i-a eliberat, noul regim considerându-i periculoși. Au stat în detenție și cu activiști comuniști, dar nu au avut resentimente față de ei. 

Cei trei au fost eliberați în 1998-1999 (Nicolae Stanciu, în februarie 1998, Petre Tănase în iunie 1998, Viorel Rovențu, la 15 martie 1999 n.a.), când Președinte al României era Emil Constantinescu, iar Asociația Foștilor Deținuți Politici avea o influență politică extinsă în politica statului, însă reabilitarea nu a survenit practic niciodată. Cei trei au rămas condamnați de drept comun eliberați condiționat, neprimind niciodată statutul de deținut politic.