10 mai 1508. Ajuns la 33 de ani, Michelangelo Buonarroti nu a pictat până acum decât un singur tablou. Papa își asumă riscul și îi încredințează tavanul capelei. O evocare realizată de Le Point.

Ce l-a apucat pe Papa Iuliu al II-lea să-i comande o frescă de 1000 de metri pătrați unui sculptor, genial cu siguranță, dar care nu a pictat decât un singur tablou în viața lui?

Totuși, arta pictării pe zidăria umedă nu îi este cu totul străină lui Michelangelo, căci, în timpul uceniciei sale în atelierele maestrului Domenico Ghirlandaio, realizase superbe copii ale frescelor lui Masaccio din Florența.

În 1506, după ce constatase starea de degradare a frescelor de pe plafonul Capelei Sixtine, pictate cu douăzeci de ani înainte, Iuliu al II-lea se gândește să comande unele noi. Însă Papa, care este ușor megaloman, nu este dispus să se mulțumească cu unul dintre miile de artiști formidabili care populau Italia la vremea respectivă. Lui îi trebuie un geniu. Singurul pe care îl are la dispoziție este Michelangelo, care lucra la sculpturile mormântului pe care Iulius și-l dorea cel mai frumos din lume.

Papa le cere sfatul celor din jurul său. Mai ales arhitectului Donato Bramante, care se ocupa cu reconstruirea Basilicii Sfântul Petru. Or, se știa că acesta îl ura pe Michelangelo. În mod ciudat, însă, Bramante încurajează alegerea lui Iuliu.

Biograful pictorilor, Vasari, va explica socotelile pe care arhitectul papal și le făcuse. Susținându-l pe Michelangelo, Bramante urmărea două lucruri: să-l împiedice să termine mormântul Papei, care promite să fie o capodoperă unică; apoi, speră tainic într-un eșec răsunător al lui Michelangelo, pentru ca, în cele din urmă, fresca Sixtinei să fie încredințată protejatului său, Rafael Sanzio.

Simțind capcana, Michelangelo ezită îndelung înainte de a accepta cadoul otrăvit al Papei. Chiar încearcă să fugă din Roma. Însă Iuliu nu îi dă de ales și-l aduce înapoi.

Într-o scrisoare din 10 mai 1508, Michelangelo anunță că tocmai a semnat contractul pentru a picta plafonul Capelei Sixtine, și că se apucă de îndată de lucru. El mai pomenește și că a primit și o primă tranșă de 500 de ducați, din cei 3000 promiși pentru lucrare.

La drept vorbind, această provocare îl stârnește. Fresca este ocazia perfectă pentru ca geniul său să fie recunoscut de toată lumea. Și pentru ca Bramante să fie pus cu botul pe labe. Plus oportunitatea de a-i da una peste nas mucosului de Rafael, care primise însărcinarea de a decora pereții dormitorului papal.

Pentru că își dorește un triumf total, Michelangelo nu se mulțumește cu comanda oficială, care îi cere pictarea unor medalioane cu cei 12 apostoli și ornarea compartimentelor centrale cu motive geometrice. Asta i se pare a fi „o realizare săracă”, îi scrie el Papei. De aceea, îi cere să adauge 9 fresce consacrate Genezei, adică un total de 343 de personaje ce trebuiau pictate.

În trei luni, Michelangelo e gata cu schițele și începe marea lucrare cu Noe, deasupra intrării. În ianuarie 1509, într-o scrisoare către tatăl său, se plânge că lucrările avansează prea încet:

„Aceasta, din cauza dificultății muncii înseși, dar și a faptului că nu este meseria mea. Prin urmare, îmi ia mult timp. Dumnezeu să mă ajute!”

Vasari scrie:

„În fine, Michelangelo a terminat cartoanele pentru capelă și a tocmit mai mulți pictori din Florența, de care a fost atât de puțin mulțumit încât le-a mulțumit și s-a hotărât să picteze totul de unul singur.”

Să fie oare adevărat? La restaurarea frescei, s-au descoperit lucrări ale unor pictori asistenți. Aceștia au fost probabil însărcinați să pregătească tencuiala, să aducă cartoanele, să scrie numele personajelor în cartușe.

În ciuda a ceea ce se afirmă, Michelangelo nu pictează lungit pe spate, ci în picioare pe un eșafodaj. Se plânge de poziția chinuită și de picăturile de vopsea care îi cad în permanență pe față. Într-un sonet, Michelangelo avea să scrie:

„Am făcut deja un fel de gușă: stomacul îmi ajunge până sub bărbie. Cu barba întoarsă în sus, cutia craniană îmi atinge cocoașa. Șalele mi-au intrat în burtă, iar șezutul îmi servește și de crupă și de contragreutate. Dinainte, pielea mi se întinde, dinapoi, pielea mi se boțește, gata să facă noduri.”

Din când în când, Papa trece să verifice cum avansează lucrarea. De fiecare dată, întâlnirile se termină cu un scandal.

În timpul verii lui 1510, când lucrarea se află la jumătate, Papa îl obligă să demonteze eșafodajul, pentru a putea avea o vedere de ansamblu a operei. Este atât de încântat încât nici nu-l mai aude pe Bramante, care îi sugerează ca lucrările să fie continuate de Rafael.

Reinstalarea eșafodajului costă mult, iar Michelangelo a rămas fără bani. Așa că este nevoit să plece după Iuliu, aflat în război, pentru a cerși niște bani de la el. Poate să se reapuce de lucru abia în februarie 1511.

De data asta, lucrul merge într-un ritm nebunesc. Nici nu mai folosește cartoane pentru a face contururile personajelor.

După patru ani de „agonie și extaz”. își termină în fine fresca, vernisată pe 1 noiembrie 1512, de Ziua Tuturor Sfinților. Este un adevărat triumf. Cu toții sunt nevoiți să se încline în fața geniului lui Michelangelo. Inclusiv Bramante și Rafael.