E plină lumea de colecționari. Unii colecționează pipe, ceasuri, timbre, postere, fotografii, ziare vechi, arme, mașini de epocă, bijuterii, tablouri, iar alții adună cărți, brichete, sticle de bere sau vin, obiecte de cult, monezi sau discuri de vinil.

Dar să fii polițist o viață întreagă, să nu amendezi niciodată pe nimeni și să ai la tine acasă peste o mie de permise de conducere auto românești și cam tot atâtea plăcuțe de înmatriculare, adunate din toate țările lumii, chiar că ai o dambla pe cât de ciudată, pe atât de frumoasă. Le-a găsit prin târgurile de vechituri și antichități sau le-a cumpărat de la alți colecționari cu pasiuni asemănătoare.

Are el și trei mașini de epocă în curte, printre care o bătrână Dacie de Miliție, de pe timpul comuniștilor și o Volgă veche care a apărut în celebra serie „Brigada Diverse”, condusă de regretatul Dumitru Furdui, în rolul plutonierului Cristoloveanu. Numai că acestea au doar propria istorie, pe când permisele sale au 1001 de povești care mai de care mai interesante.

Un permis auto din 1925 costă 100 de dolari

Viorel Burcea, șofer la bază, are 54 de ani și este agent șef – adică plutonier adjutant, pe gradele vechi. De 18 ani, lucrează necontenit în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehicolelor din Pipera, București. Se bucură că, în tot acest timp, n-a fost nevoit să ridice niciun permis de la vreun contravenient și nici să dea vreo amendă. În schimb, s-a „revanșat” altfel.

De un deceniu, „gaborul” colecționează permise de conducere auto și plăcuțe de înmatriculare vechi. „Cre’ că-s cel mai tare din țară pe astfel de de colecții. Am peste o mie de permise!”, se laudă polițistul. Cel mai vechi model din colecția sa este din 1925 și este similar cu primul, care a fost emis în 1913. „Nu se știe, clar, cine l-a avut pe primul”, dă din umeri Viorel Burcea.

Dar cel care îi deschide „expoziția” i-a aparținut unei doamne: „Era lucru rar, pe vremea aceea să vezi o femeie la volan. Posesoarea permisului se numea Victoria Dimopal și era născută pe 2 noiembrie 1894, la București”, vorbește ca un ghid expertul în permise auto. El a cumpărat documentul cu 50 de dolari americani, acum opt ani, din târgul de vechituri de la capătul cartierului Militari. „Acu’ face cam 100 de dolari”, își freacă mâinile, bucuros, Viorel Burcea. O investiție.

Prima reglementare auto datează din 1904

În România au fost imprimate și eliberate, în ultimul veac, 16 modele de permise, inclusiv cel aflat în uz astăzi. „Cele mai spectaculoase și interesante sunt cele tipărite în anii ’50, de către Direcția Centrală a Miliției și care, la copertă, aveau atașate patru taloane care se desprindeau, pe rând, de către milițienii care constatau abaterile în trafic. În momentul în care ți se tăiau toate taloanele ți se suspenda și permisul. Le puteai recupera la șase luni de la prima pedeapsă contravențională, dar dacă în următoarea jumătate de an le pierdeai iar pe toate patru, ți se ridica permisul definitiv! Regulamentul este, cumva, strămoșul actualului sistem de puncte de penalizare”, vorbește ca din carte polițistul. Și mai povestește că prima reglementare, vizavi de circulația autovehiculelor în București, datează din 10 aprilie 1904, pe timpul în care mașinile circulau fără ca șoferul să aibă permis, ci doar o autorizație dată de Prefectura Capitalei: „Atunci s-a pus, pentru prima oară, problema unui examen auto. Numai că, un prim test s-a dat abia în 1908. În acel moment erau 150 de mașini înmatriculate”.

15 Km/h era viteza maximă admisă în 1908. Cât alerga un cal în galop

Examenul era simplu, râde Viorel Burcea: „Un polițist arunca în fața mașinii viitorului șofer un sac plin cu paie. Comisia care asista evalua capacitatea lui de a frâna și a evita obstacolul. Asta era tot!”. Distracția este că, acum mai bine de un secol, viteza maximă admisă pe străzile desfundate al Bucureștilor era de 15 kilometri pe oră. „Asta era viteza unui cal în galop!”, dă lămurirea necesară polițistul de la Permise și Înmatriculări Auto. Și chiar și așa au fost multe victime în rândul câinilor și pisicilor. „Interesant este că, în acel prim regulament, se specifica limpede că erau interzise cursele auto”, adaugă Agentul Șef. Și, mai zice el, abia după 1949, a fost reglementată eliberare permiselor pe tipuri de autovehicule: autoturisme, camioane, autobuze, motocilclete, motorete și tractoare.

 

Celebrul „Carnet Roz” și chinezul Shao Lin

Cel mai cunoscut permis de conducere de pe timpul comuniștilor a fost faimosul „Carnet Roz”. „El a funcționat ca act de legitimare începând din 1964 până în 1982, când a fost înlocuit”, intră în istorie expertul. Dar, adaugă el, abia după 1989 au avut și românii un permis recunoscut pe plan internațional. În colecția sa de peste o mie de permise, Viorel Burcea îl are și pe cel în care titular este un chinez pe nume Shao Lin. Tot cu „Carnetul Roz”. Cel mai probabil un diplomat chinez care a făcut școala de șoferi la noi. Fără să vrea, tovarășul Shao Lin a intrat în istoria Poliției Române.

Farmecul fostelor permise

Un al lucru de remarcat în impresionanta colecție a Agentului Șef Burcea este că, în urmă cu peste 70 de ani, fotografiile de pe permisele de conducere nu erau doar niște capete de om, ca astăzi. Ele înfățișau domni la costum și cravată și busturi de doamne elegante. „Până și permisele sunt o oglindă a societății. Dacă în perioada interbelică și în anii celui de-al II-lea Război Mondial, șofatul era mai mult apanajul aristrocrației, după venirea comuniștilor la putere au început să apară, pe pozele din permise și inși în salopetă și cu bască muncitorească pe cap.

Până în 1945 chiar și șoferii boierilor aveau pe permisele lor fotografii în care erau îmbrăcați la costum. De unde și vorba că șofatul” e școală de bune maniere în trafic!”, e nostalgic polițistul. Îi pare rău că noile permise sunt doar niște bucăți de plastic: „Sunt reci și inexpresive. Nu spun nimic despre personalitatea acelui om. Îți indică doar CNP-ul și categoria sa de permis auto. Pe vremuri, te uitai la poză și, sun ea, vedeai și ocupația posesorului. Majoritatea erau intelectuali: doctori, ingineri, ofițeri. Mai puțini cei care urcaseră în mașini direct din căruțe, birje și șarete cu cai sau măgari”. În fapt, aceștia sunt șoferii profesioniști de astăzi. Urmașii foștilor birjari și vizitii.

 

„Cartea de Onoare a Miliției Române”, din anii ’52-’59

O altă piesă de rezistență a colecției polițistului Viorel Burcea este un album unicat. Este vorba de un album, scris de mână, care atârnă 20 de kilograme și în care se regăsesc fotografiile și modul în care au murit milițienii decedați în urma luptelor cu cei din rezistența anticomunistă din anii ’50. Albumul are pe coperta de piele scris, cu litere aurii, „Carrtea de Onoare a Miliției Române”. „În ea sunt consemnați și comemorați eroii Miliției care au murit între 1952 și 1959. De fapt, sunt cei care și-au dat viața în lupta cu „elementele ostile” și „dușmanii poporului” din acei ani. Sunt zeci de milițieni, cu toții tineri, care au murit pentru o cauză care nu era a lor”, se emoționează vechiul polițist. Cartea este un document extrem de important pentru că face referire și la cei cu care s-au luptat, respectiv rezistența anticomunistă refugiată în munți. Apoteotic este, însă, modul în care Viorel Burcea a intrat în posesia acestui album-document: „M-a sunat un coleg și mi-a zis că, lângă o pubelă de lângă Ministerul de Interne a văzut o carte mare pe care scria Miliția. Am sărit în mașină și am luat-o de la gunoi! Se întâmpla prin 2000. Am avut noroc…”.

Peștera lui Ali Baba de lângă Piața Progresu

Pe lângă fabuloasa sa colecție de „canete de conducere”, polițistul care n-a dat o amendă în toată viața sa are una la fel mare și frumoasă cu plăcuțe de înmatriculare care numără peste 2000 de exemplare diferite din aproape toate colțurile lumii. Motiv de laudă și mândrie de colecționar: „Am inclusiv unul de pe insula Zanzibar, din Tanzania. Și din Nepal, Columbia, Australia, Arabia Saudită sau Mexic. Unele vechi, altele mai noi”. Viorel spune că cele din America, deși spectaculoase sunt, deja, banale. În timp ce scotocește prin cămăruța sa cu artefacte auto, din casa sa de pe lângă Piața Progresul – care arată ca o „Peșteră a lui Ali Baba” pentru un pasionat al genului – mai dă și peste una din Thailanda și alat din Cambodgia lui Pol Pot. Unele dintre ele le folosește pentru schimbări cu alți colecționari români și străini. Precum copiii de odinioară care făceau „comerț” între ei cu timbre, capace de bere sau surprizele din pachetele cu gumă de mestecat. Continuă să sporovăiască, vesel: „Am reușit să recuperez chiar un număr românesc de Corp Diplomatic, din anii ’50, care a stat pe o mașină ce a aparținut unei ambasade străine la București!”.

Își dorește un „Muzeu al Poliției Române”

Agentul Șef Viorel Burcea are o ambiție mare. Își dorește, alături de alți șapte-opt polițiști, la rându-le colecționari de „artefacte” polițienești, să înființeze un muzeu al Poliției Române. Este, un pic, dezamăgit: „Marinarii au muzeul lor, pompierii, la fel, aviatorii așijderea! Noi, nu!”. Au înființat o asociație, pe nume ROCOP. „Avem suficiente obiecte și materiale care să poată fi expuse în cadrul unui muzeu”. La urma-urmei, de ce nu. Numai el are cât pentru vreo trei săli de expoziție. Bașca un IMS, Volga de care am amintit și celebra Dacie cu girofar, ultimele două vedete, pe vremuri, în filmele de dinainte de 1989.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: