În numai câteva zile, un București pe care-l știam deja muribund, strivit sub un altul mai nou, modern, a amuțit pentru totdeauna.
Blestemata asta de săptămână nu ne-a lăsat doar fără Cornelia Catanga, Nelu Ploieșteanu sau Gabi Luncă, ci și fără armoniile unei porții sănătoase din coliva tinereții noastre și a farmecului unui oraș pe care-l poreclisem din dragoste pentru bunicii noștri ”Bucureștiul de altădată”.
După Revoluție, am făcut și noi ce ne-am priceput mai bine, adică am scăpat ”ca mânzul în miriște”, făcând tot ce ne interzisese comunismul în ultimii săi ani. S-au deschis cârciumi care la ora 10 seara nu mai aveau nevoie să se ascundă cu pături în geam, domnișoarele au lepădat salopetele de PTAP și au dansat în sexy-cluburi, spuneam ”Tatăl nostru” cu voce tare în piețe, pe șantiere, cumpăram casete cu muzica rockerilor și cowboy-lor, înjuram, scriam, militam, în fine, tot ce ne fusese oprit ca să nu stricăm cumva ADN-ul ”omului nou” și feng-shui-ul ”societății socialiste multilateral dezvoltate”. Tot atunci, Gabi Luncă și Ionel Onoriu au umplut stadionul Dinamo, punând definitiv cruce folclorului pervertit ani de zile de șușele ceaușist-patriotice și readucând muzica de petrecere la locul ei, la masă cu petrecărețul fugit pentru câteva ore de acasă.
Sigur că am exagerat, că am făcut greșeli pe care nu reușim nici acum să le reparăm, dar au fost ani frumoși. Seara, când orașul lua foc de la lumini, prindea viață și o lume abia redescoperită. Îi spunea ”Bucureștiul de altădată”. Erau cârciumile făcute după poveștile și amintirile bunicilor, care prinseseră atmosfera mahalalelor bucureștene și a marilor grădini bulevardiere. Pătrunseserî și la noi pizza, puiul shanghai sau shaorma, dar grădinile și restaurantele din povestea mea de azi fremătau de la sfârâitul grătarelor, se încălzeau de la ceaunul cu ciorbă de burtă, miroseau a usturoiul din tuslama și a cimbrul frecat pe fundul de lemn pe care tăiai splina la grătar, rinichiul sau pastrama.
Porneai seara spre Jariștea, unde îți cânta Catanga până alegeai din meniu ce să mănânci. Sau poate te opreai la Doina și te înghesuiai în comeseni ca să încapă la masă și Nicu Gigantu, cu acordeonul lui. Până-n miezul nopții ajungeai la Șarpele Roșu, unde Nelu Ploieșteanu, Miriță sau Adi Tecuceanu te făceau să te simți un boem pierdut în brațele unei ibovnice ruptă din poveștile de cancan interbelic.
Apoi, în zori, amețit și obosit, opreai la Zet, unde, la o ciorbă de burtă acră ca o privire de soacră, ascultai cum Tudorel Paganini încerca zadarnic să te învioreze cu o Oh Sussanah la scripcă sau cum Nicu Manșon te alina cu un vals musette, un fel de antinevralgic pe armonii cosmopolitane.
Anii au trecut, moda boemei s-a dus pe apa Sâmbetei sau poate boemii au îmbătrânit sau poate, pur și simplu, nevestele și copiii nu le-au mai dat voie să iasă seara din casă. Fără mușterii, Bucureștiul ăla a murit de foame și a făcut loc altuia care, mai mult ca sigur, va muri și el cândva, odată cu generația sa.
P.S. Vreau să dedic aceste rânduri prietenului meu Mihnea Petru Pârvu, cel mai fidel amant al Bucureștiului anilor 1990. Dacă nu se grăbea să moară doar cu puțin timp înaintea orașului pe care l-a descris cu har, poate scria el azi acest text.