Povestea mea e, însă, diferită de tot ce știam și, nici chiar în acest moment, numi vine a crede că eu am trecut prin câte mi s-au întâmplat de-a lungul unui an. Așa cum am mai spus, povestea mea poate deveni oricând, și brusc, povestea oricăruia dintre voi. M-am gândit că experiențele mele vor ajuta alți pacienți să navigheze prin alambicul sistemului nostru sanitar, dar și că factorii decidenți vor găsi soluții măcar pentru o parte din disfuncțiile care există acum în medicina oncologică și pe care le-am descoperit ca pacient. Ne-am săturat noi, cotizanții, de placa „Nu sunt bani!”.

Am auzit-o pe Mirabela Dauer, într-un interviu tv, spunând că niciodată nu a fost bolnavă, că și-a făcut investigații medicale complexe în fiecare an. În februarie, brusc, la un examen radiologic obișnuit i s-a descoperit o tumoră la rinichi. Aproape la fel mi s-a întâmplat și mie. Doar că eu am crezut că am făcut o criză biliară. M-am dus la Spitalul Colentina pentru investigații. Bănuiam că o piatră nenorocită își face de cap.

Doamna dr. Simona Caraiola, internistă, mi-a făcut analizele de sânge și a decis să facem o ecografie până vin rezultatele. Acolo am realizat, după fața medicului care se uita în ecranul ecografului, că lucrurile nu-s ok. „Trebuie să mergeți la chirurgie. De cei de acolo aveți nevoie”, mi-a spus doamna doctor.

Nu m-am speriat, am crezut că trebuie scoasă bila, o operație aparent banală pentru un chirurg, dar chiar și pentru un pacient cu analize normale și fără altfel de afecțiuni. Dăm afară bila asta cu o piatră blestemată și, după câteva zile, îmi văd mai departe de viață, mi-am zis. Un coleg trecuse prin asta și totul se terminase rapid și bine.

 

Întâlnirea cu chirurgul Alexandru Croitoru

Am ajuns în biroul medicului Alexandru Croitoru, șeful Secției Chirurgie din Spitalul Colentina. Era jumătatea lunii martie 2017, iar afară era o zi de primăvară călduroasă. Eram încă optimistă, fiindcă gândeam că am scăpat de frigul de peste iarnă, că sunt într-un spital curat, că în curând vine Paștele, pe care sigur îl voi prinde acasă datorită faptului că sunt pe mâinile unui bun chirurg.

Îl priveam pe domnul doctor Croitoru cum îmi citea „dosarul” întocmit de colegele sale. Nu părea deloc tulburat când mi-a spus că va trebui să merg într-o altă clădire din spital ca să fac un CT, adică un examen de Computer Tomograf. ”Am nevoie de o imagine mai bună decât la ecograf”, mi-a spus, menționând că voi rămâne internată. Și am rămas, timp de o săptămână.

Oamenii pe care i-am avut în jurul meu, medici, asistente, infirmiere au fost atât de calzi încât mi-a dispărut orice teamă. Frică îmi era doar de anestezie. Mi-au înfrânt-o și pe asta.

A urmat operația laparoscopică, trezirea în pat, indicațiile chirurgului Alexandru Croitoru, încurajările copiilor mei și ale prietenilor, mai ales a lui Carmen Curea, medic dermatolog în același spital, care nu a ratat nicio zi fără să traverseze curtea de la Colentina ca să intre la Chirurgie să vadă cum mă simt.

A doua zi după intervenție m-am sculat din pat, m-am plimbat pe culoar, organismul a început să lucreze în parametri normali. După cinci zile, eram acasă. Fără bila aia nenorocită. Doctorul îmi spusese, la plecare, că mai avem de vorbit și că mă așteaptă peste 10 zile, când se vindecă rana. Credeam că atunci îmi va scoate firele. Eram departe de adevăr.

Adevărul aveam să-l aflu după acele 10 zile. Zece zile de liniște, de odihnă, de mulțumire că trăiesc și că mă simt bine fără mizerabilul de colecist care mă trimisese la cuțit. Mi s-a spus apoi, că ai mei copii îl rugaseră pe doctor să nu-mi spună imediat după operație nici că bila e la locul ei, „îmbrăcată” și ea și o parte din ficat într-o tumoră uriașă, nici că sunt puține șanse pentru o intervenție chirurgicală în România. Fetele și băiatul sperau că vor avea ei puterea să mă pregătească pentru vestea cea urâtă. N-au avut.

 

Operație greu de făcut în România

Așa se face că, pe 1 aprilie 2017, ca o păcăleală a vieții, domnul doctor Alexandru Croitoru a trebuit să- mi spună că n-am trecut hopul fiindcă acolo e o tumoră. În timpul operației a luat decizia să nu o „deranjeze” fiindcă era posibil să apară acea consecință fatală. Nici „piesa” scoasă de acolo pentru biopsie nu a fost îndestulătoare din această cauză. Trebuia însă găsită soluția ca tumora să fie scoasă. Greu în spitalele din România, unde aparatura performantă, care ar ajuta chirurgul să ducă la bun sfârșit o operație extrem de delicată, nu există. Dialogul meu cu medicul a fost cald, sincer, omul mi-a dat încredere cum a știut. Ne-a spus că e bine să luăm și alte opinii de la colegi chirurgi, cu specializare pe ficat. Mai târziu, după ce am scăpat de tumoră, de colecist și o bucată din ficat într-o sală de operație din Istanbul, am realizat cât de bine a acționat chirurgul Alexandru Croitoru. Dacă el deranja „fiara”, astăzi poate că nu vă spuneam povestea mea de viață și de moarte prin hățișurile sistemului sanitar românesc. (Va urma)