„La vie ne vaut rien, mais rien ne vaut la vie”! – spune undeva un spirit încăpăţânat în a crede, ca şi noi, că efemerul nostru terestru este mai durabil decât Pământul însuşi.

Există însă oameni – greu de admis categorial – pentru care viaţa nu valorează nimic. Nici măcar cât o scânteie. Şi nu e vorba de viaţa lor, ci a celorlalţi.

Aceşti pseudo-oameni, aceste cvasi-fiinţe bipede, aceşti homunculi, aceşti umanoizi, nu sunt o invenţie a vreunui SF de Wells, Asimov sau Clarke. Nu! Ei trăiesc printre noi. Cu noi. Alături de noi. Sunt congenerii noştri. Sunt aleşii noştri. Sunt idolii unora. Ei respiră acelaşi aer cu noi. Se mişcă la fel ca noi. Au tot două picioare, două mâini, un cap, o inimă etc.

Şi, totuşi… şi totuşi, există o diferenţă. Una uriaşă. Enormă. Copleşitoare. Şi anume, ei n-au suflet. N-au sensibilitate. N-au simţire. N-au repere. Sunt lipsiţi de semnalizatoare morale. Sunt a-morali.

Ştiu, e posibil să fi spus până acum numai nişte platitudini (doar trăim printre poncife, nu?!). Dar le-am repetat – sunt convins că fiecare dintre Dvs. le tot ziceţi în gând, de un an de zile – pentru că ele reprezintă marcajele necesare ale puterii minţii asupra samavolniciei şi ticăloşiei. Iar această victorie a memoriei asupra morţii trebuie celebrată cum se cuvine.

Totodată, dacă vrem să recuperăm starea de graţie din clipa ce-a premers tragediei – ultima milionime de secundă de dinaintea rupturii – nu trebuie nicio clipă să-i uităm pe autorii ei. Şi, deopotrivă, pe cei care-i cauţionează din umbra silnică a laşităţii. Adică, o parte din privilegiatura netrebnică a României de azi.

Ei se numesc Ponta, Oprea, Arafat, Piedone, Bănicioiu şi, alături de ei, o întreagă coprocraţie, o insaţiabilă liotă de lepădături şi lichele, haite de popeşti şi protopopeşti, bande de nicolaeşti şi ioneşti, secte de vicioşi şi servicioşi, gloate de lombrozieni şi patibulari, colonii de libărci, coropişniţe, păduchi şi căpuşe, oculte ghemuri vermiculare, cârduri de hoitari aparent solitari, ciopoare de tehnocraţi şi sonaţi, prin palate aciuaţi. Care parazitează, cu toţii, veseli şi nestingheriţi, organismul naţional. Ei au familie, au mame, au neveste, au amante, au copii, au bastarzi, au avere, au conturi, au tupeu, au nesimţire şi…au imunitate. De aceea, de un an de zile, această strânsură imundă nu face decât să sugrume, cinic, adevărul.

Toţi aceştia trebuie să ştie însă că pedeapsa va veni.

Poate nu azi, poate nu mâine. Dar, odată şi-odată, vor fi spânzuraţi chiar de raza de cristal a adevărului pe care l-au crezut sfărâmat. Nimănui, dar absolut nimănui, niciunei fiinţe sau instanţe – fie ea chiar şi ultima – nu-i este permis furtul de viaţă.

Nimic nu absolvă crima unui om faţă de făptura, sufletul şi măreţia cosmică a altui om.  

 

 

 

 

 

 

.