Când te gândești la ambasadorul României la Moscova, ți-ai închipui un ins prețios și rece, eventual un diplomat ajuns aici poate chiar de pe vremurile când la București și ceasurile se potriveau după orologiul din turnul Kremlinului. Vasile Soare e atipic din acest punct de vedere.

Îl vezi cot la cot cu personalul Ambasadei la activitățile administrative, luna trecută a făcut galerie pentru Naționala de fotbal a artiștilor care a câștigat chiar aici titlul de campioană mondială pe ramură, ori răspunde pe mail și Facebook românilor care-și caută înaintașii căzuți pe frontul celui deal doilea Război Mondial sau deportați în gerul și pustiul Siberiei.

E mândru că pentru românii care trăiesc azi în Rusia a inițiat înființarea aici a Societății Culturale Române, acest lucru fiind o premieră.

 

– EVZ: Domnule Vasile Soare, de când sunteți ambasador la Moscova?

– Vasile Soare: Pe 16 ianuarie 2014 miam prezentat scrisorile de acreditare președintelui Federației Ruse. Dar în spațiul ex-sovietic am vechime… În 2001 am fost numit ambasador în Kazahstan. Aveam 30 de ani și 4 luni, am fost cel mai tânăr ambasador din diplomația românească. Ca ambasador în Kazastan, din 2003, am fost acreditat și în alte două țări vecine din Asia Centrală – Kârgâzstan și Tadjikistan.

A studiat în Mongolia

– Aoleu, tocmai acolo? Chiar, ce se știa în acele țări despre România?

– Să nu vă mire, dar mulți oameni de acolo erau la curent cu ce se întâmplase pe la noi. Mai ales cei mai în vârstă știau destule, fiindcă presa din URSS, televiziunea, informau despre ce se întâmpla în țările foste comuniste. Chiar, într-o piață din Tadjikistan, să știți că un vânzător de fructe confiate și semințe m-a întrebat de Hagi! Îmi amintesc și acum. Dar și în Mongolia oamenii știau de Hagi, de Nadia. Lucrurile mari pe care le-au realizat românii, să știți că rămân în memoria colectivă peste tot în lume.

– Ați fost ambasador și în Mongolia?

– Nu, acolo am făcut facultatea, printr-o bursă oferită de ministerul de externe. Intrasem la facultate în București, la Filologie, la româno – rusă. Se întâmpla în vara lui 1990. Am aflat că se ține un concurs pentru burse oferite de ministerul de externe, m-am prezentat, am câștigat bursa și mi-am ales Mongolia. Mă fascina istoria lui Cinghis Han. Am absolvit Institutul de Limbă și Literatură al Universității de Stat a Mongoliei cu diploma roșie, cum clasifică ei, adică nivelul cel mai de sus. Apoi, am continuat studiile, făcând un doctorat PhD în studii mongole, la Academia de Științe, premieră pentru România. Ce folos, căci în România nu au avut cu ce să mi-l echivaleze…

Fan Dinamo și șef de galerie pentru Naționala artiștilor

– Am văzut în clădirea ambasadei un poster cu naționala de fotbal a artiștilor.

– Dar cum altfel? Păi, am fost în tribună la toate meciurile pe care le-au jucat aici la Campionatul Mondial al artiștilor. La finală am mobilizat tot personalul ambasadei, au mai fost și alți români, cu steaguri, cu vuvuzele, tot ce trebuie. Am cîștigat finala chiar contra Rusiei, la penalty-uri cu 4-2, am avut galerie mai puternică și decât a lor. Ne-am simțit mândri și foarte bine alături de băieți.

– Apropo, vă place fotbalul?

– Sigur! Simpatizez cu Dinamo, de mic, asta fiindcă am avut doi unchi mari pasionați de fotbal. Unul ținea cu Dinamo, celălalt cu Steaua, se mai tachinau ei, iar eu am ales Dinamo fiindcă de unchiul care era dinamovist îmi plăcea mai mult. Îl admir foarte mult pe domnul Mircea Lucescu, pentru toată cariera și pentru munca pe care a depus-o. În 2016, de Ziua Națională a României, pe care am sărbătorit-o ca în fiecare an la ambasadă, alături de câteva sute de români, a doua zi am mers la Sankt Petresburg și am organizat și acolo o recepție cu un program cultural bogat. Domnul Lucescu antrena pe Zenit, l-am invitat. A venit cu masorul Victor Hexan, noi chemasem din țară și ansamblul Țara Vrancei, s-au simțit foarte bine. Domnul Hexan a cântat și el, a fost o seară reușită atunci, la Sankt Petersburg.

– Am văzut pe pagina personală de Facebook preocupare pentru memoria militarilor români căzuți în Rusia în cel de-Al Doilea Război Mondial.

– E un subiect complex acest lucru. Sunt mândru că în 2015, de Ziua Armatei, pe 25 octombrie am reușit, după multe demersuri, să inaugurăm cimitirul militarilor români morți la Stalingrad și în sudul Rusiei, la Cotul Donului și în stepa calmâcă. Cimitirul se află la Rossoșka, la 38 de kilometri de Volgograd, fostul Stalingrad. Exhumăm și reînhumăm rămășițele ostașilor noștri căzuți acolo, pe o arie extrem de vastă, și înmormântați atunci în peste 70 de localități. Pînă azi, peste 1.000 de militari români își duc somnul de veci la Rossoșka. Și avem mult de muncă. Să știți însă că, o altă componentă este soarta zecilor de mii de prizonieri români duși în lagăre, care supraviețuiseră Stalingradului, în memoria cărora statul român a ridicat circa 20 de monumente pe teritoriul Rusiei.