La sfârșitul lunii trecute, pe 28 martie mai exact, s-au împlinit 25 de ani de la moartea, la Paris, a lui Eugen Ionescu/Eugène Ionesco, maestrul teatrului absurd, unul dintre cei mai apreciați dramaturgi din lume - eveniment ce merită acest discret omagiu.

Român oltean după tată (bătrânul Eugen Ionescu, burghez reacționar detestat, a fost un jurist valoros, cu înalte studii pariziene), francez (cu rădăcini grecești și evreiești) după mamă, Eugen Ionescu s-a născut la 26 noiembrie 1909 la Slatina, a copilărit idilic în Franța, dar adolescența și tinerețea, după despărțirea părinților, sunt bucureștene par excellence. Un caz psihanalitic, în fond, cu un tată opresiv detestat și o mamă oprimată cu care se va identifica integral după moartea ei - dovadă expatrierea în „țara mamei” după fuga din „țara tatălui” - sunt primele aprecieri marca Paul Cernat, tânăr critic literar.

În continuare, urmărind traseul ionescian: „Antifascistul terorizat de Legiune ajunge totuși la Paris nu doar ca bursier, ci și sub camuflajul diplomației culturale de la Vichy (fapt care-i va fi imputat postum), deși nu comite nimic acuzabil acolo. A manifestat atitudini «oedipiene» și față de «retoricii» poeți naționali Hugo și Arghezi (care l-a publicat în Bilete de papagal și pe care, în felul lui, îl admira)”. Cum s-a descurcat tânărul intelectual „scăpat” de Mihai Antonescu la Paris? Paul Cernat e prompt: „Bilingvismul și dubla identitate l-au ajutat, oricum, mult în afirmarea pariziană («dacă eram la Paris, eram genial»), spre deosebire de congenerul Emil Cioran, detestat politic după al Doilea Război Mondial, dar devenit prieten drag în exil, spre bătrânețe”.

Piese patriotice la „Sava”

Eugen Ionescu a comis, după propriile-i mărturii, „piese patriotice” în liceu, la Sf. Sava, dar până la expatriere nu a părut prea interesat de teatru. Unii au văzut însă în placheta de versuri „Elegii pentru ființe mici” (cu care debutează editorial) și în anticritica existențială din „Nu” o teatralitate mascată. Când a ucis în el criticul literar român, s-a născut en beaute dramaturgul francez - consideră Paul Cernat, care nu ezită să-i creioneze maestrului absurdului un portret memorabil: „Clovn tragic, histrion balcanic, farseur atașant, egolatru fragil, Ionescu a fost un maestru al tragicomediei și paradoxului, pe care de altfel le-a și trăit”.

Dadaism și existențialism

Textele românești, dar și primele piese de teatru cu care „a dat lovitura” în capitala Franței, sunt o combinație de dadaism și existențialism, prin filtrul lui Urmuz și Caragiale („părinți” spirituali, revendicați, pe care s-a străduit, fără succes, să-i impună în exterior). Împarte aceeași căsuță cu Beckett în tabelul dramaturgiei „absurdului” și alienării moderne; spre deosebire de irlandez, n-a excelat însă și ca prozator. Microromanul „Le solitaire” e de un camusianism stins - opinează, mai departe, Cernat.

 

„Scaunele”, „Rinocerii”...

Criticul literar Paul Cernat a conturat (și) o opinie subiectivă în legătură cu piesele de rezistență ale dramaturgului Eugen Ionescu: „«Englezește fără profesor» (viitoarea Cântăreața cheală), singura piesă scrisă de Ionesco și în românește, e cea mai celebră, nu și cea mai bună. Din prima etapă prefer de departe «Lecția», iar dintre toate - «Regele moare», o tragedie modernă de primă clasă. Evident, «Rinocerii» a intrat în folclor ca dramă antitotalitară, «Scaunele» e irezistibilă”, iar testamentara «Călătorie la cei morți» - hipnotică”.

Negativism teribilist

În plus, câteva tușe: „Influența dramaturgiei sale antiburgheze și universal deconstructive asupra celor rămași în țară a fost considerabilă. Critic literar sclipitor în România, dincolo de aparentul său negativism teribilist, a rămas un eseist excelent și în notele și contranotele pariziene despre teatru, despre avangardă etc.”

Terorizat de neantul de după moarte

Spirit neîmblânzit, Eugen Ionescu a fost, până la sfârșit, interesat de mistică: „Treptat, avangardistul își dă la iveală latura clasică - ajunge, cu sfioasă, dar foarte... românească vanitate, și la Academia franceză, iar stângistul heterodox, atras de catolicismul antifascist al lui Emmanuel Mounier, devine politic tot mai conservator. Interesul său pentru mistică a rămas constant: era înfricoșat de perspectiva neantului «de dincolo» și voia cu disperare să creadă”, a subliniat Cernat.

Un copil mare devenit copil bătrân

Pseudojurnalele („Journal en miettes”, „La quette intermitente”) și, în general, scrierile confesive („Present-passe, passe-present”) au rămas la fel de vii și azi. Ionescu și-a compensat o vreme angoasele prin etilism - terapia prin artă din clinicile de dezintoxicare s-a tradus, între altele, prin albume grafice cu personalitate - a mai evidențiat criticul Paul Cernat, înainte de a concluziona: „A comis, incidental, și literatură pentru copii; era, în fond, un copil mare, devenit cu timpul copil bătrân. Fiica sa MarieFrance, unul dintre spin doctor-ii exilului parizian autohton, l-a avut în grijă”.

 

Lupanarele Bucureștiului și lecția de fizică-chimie

„Caiete critice“, revistă editată sub egida Academiei Române, scotea la lumină, cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii lui Ionescu, (și) mărturia extraordinară a unui fost coleg de clasă de-ai dramaturgului, Eugen Vidrașcu. Iată ce-și amintea acesta despre liceeanul Eugen Ionescu: „Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Cred că azi ştii lecţia, văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da», veni răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust - sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. - bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“. De altfel, Ionescu avea să fie alungat de la „Sf. Sava”. Și-a dat examenul de bacalaureat la un liceu din provincie, la Craiova, sub protecția unei mătuși din partea mamei.

 

„Mai bine jidovit decât tâmpit”

În volumul confesiv „Prezent trecut, trecut prezent“ (Editura Humanitas, 1993), Ionescu consemna ultima discuţie/ceartă cu tatăl său, ce a avut loc în 1937, cu 11 ani înainte de moartea părintelui: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, neam certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spuso: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“.