Ce mi-a plăcut mie la Mao a fost o cugetare de-a lui pe care am citit-o într-o cărțulie mica și roșie, pe care am găsit-o, după Revoluție, în biblioteca unității militare de pe aeroportul Băneasa unde îmi efectuam pedeapsa stagiului militar obligatoriu

Broșurica se numea „Învățăturile lui Mao Tze Dong către poporul chinez” și unul dintre sfaturile lui suna cam așa, citez din memorie: „Dacă nu poți rezolva o problemă ia-o în mână și strânge-o puternic cu toate cele cinci degete!”. Moammăă, cum sună asta... M-am spart de râs.

Un drum de poveste

Poza asta cu Mao am făcut-o în Shanghai, pe faleza lui Huangpu, un afluent al lui Yangtze, în februarie 1997. Cu o lună mai devreme îl văzusem pe defunct în carne și oase, desi era mort de ceva vreme. Să mă vedeți mereu dacă vă mint, da’ chiar așa a fost!

Ajunsesem în Beijing, mă rog, Pekin, după un șir de zboruri astăzi inimaginabil. Am plecat din București către Timișoara cu un bătrîn IL 62, că nu putea să aterizeze pe Otopeni Airbusul care venea să ne ducă în Asia. De acolo am ajuns la Manama, în Bahrein. Am participat, acolo, la o tombolă, pe aeroport, în care premiul cel mare era un Maserati. Nu m-au anunțat nici azi dacă am câștigat sau nu. Apoi, am stat o noapte în Bangkok unde am făcut niște chestii firești pentru un puști de 28 de ani cu ticuri existențialiste. Și, în sfârșit, am ajuns la Pekin unde am mai stat două zile până să iau trenul, la clasa a III-a, către Lianyungang, un port în Nordul Chinei pe lîngă Manciuria, unde era cargoul Lerești pe care urma să mă îmbarc.

Doi proști la Beijing

În fine, ajuns la Beijing, hai să merg și io prin centru să văz orașul. Îi zic taximetristului care știa engleză cum știu io birmaneză, să mă ducă în „downtown”. Eram cu Doru Iordache, fost coleg de școală de marină și, ulterior, la ziar. Ne lasă ăla într-o piață mare, cam cât fo cinșpe terenuri de fotbal la un loc. În jurul ei niște clădiri cam cât Casa Poporului. Ne plimbăm noi vreun ceas pe acolo și, când văd o flacără ieșind din asfalt, păzită de o duzină de soldați în poziție de drepți, îmi pică fisa și-i zic lu’ Doru: „Bă, guștere, noi suntem în Piața Tiananmen!”. Doi proști...

Mumia lu’ Mao și pisoiul negru

În mijlocul maidanului asfaltat era un căsoi cât toate zilele și, la intrarea dinspre nord, coadă mare. Mă prind cu greu, într-un final. Era mausoleul lui Mao Zedong și nimerisem într-una din rarele zile în care se putea vizita mumia. Așa că am plătit biletu’ și am intrat. Regulile erau simple: tăcere absolută, nicio poză, te înclini în fața copârșeului cu capac de sticlă și ieși. Băi, ziceai că-i viu. Egiptenii de acu’ câteva milenii ar fi invidioși pe tehnica de conservare a chinezilor.

La ieșire Doru a cumpărat un ceas de buzunar cu mecla lu’ Mao pe capac, să- i-l dea suvenir lu’ Ion Cristoiu, că știam că-i mare colecționar de orologii. Habar n-am dacă i l-a dat, da-mi aduc aminte că i-am dat lu’ Doru juma’ din banii pe el. Adică fo cinci dolari.

Câțiva ani mai târziu am primit cadou un motănel mic și negru, cu ochi galbeni. Avea cam două săptămâni și încăpea într-un pahar de whisky, că am făcut proba. L-am întrebat cum îl cheamă pe el și mi-a răspuns, sincer: „Maoooo!”. Așa i-a rămas numele.