Multe dintre gîndurile și informațiile ce se vor găsi în articolele mele viitoare provin de la aceste întîlniri. Însă, pentru astăzi, aș vrea să povestesc o foarte simpatică întîmplare din aceasta excursie. Invitat, alături de mine, printre alții, a fost și un jurnalist grec. Plin de viață, vorbăreț, simpatic, isteț, pus pe șotii, gata oricînd să rîdă, dezinhibat. Nu era deloc un naționalist feroce, dar ținea la țara lui. Privea cu echilibru situația politică din Grecia, era extrem de critic la adresa clasei politice, dar nu lăsa să se vadă preferința lui politică. Ironic, se amuza văzînd cum relația tensionată dintre Angela Merkel și Alexis Tsipras de acum 2 ani, a devenit o mare iubire astăzi. (Nu știu dacă presa noastră a relatat despre asta, dar astăzi Tsipras este unul dintre cei mai îndrăgiți lideri europeni în Cancelaria de la Berlin – de-aia e simpatică politica!).

La toate întîlnirile din program, amicul grec avea cîte o propunere (pe care o formula, abil, ca întrebare). Mereu aceeași, dar de fiecare dată aplicată altui domeniu. Ideea era că dacă Germania ar accepta să-i fie ei un pic mai rău, Greciei i-ar fi un pic mai bine. Ceva de genul ”capra vecinului”, dar un pic mai sofisticat. De pildă, cînd ni s-a spus  la Bundesbank că inflația trebuie să fie drastic ținută sub control și că deficitul nu trebuie îngaduit, grecul a întrebat: ”Dar, dacă lasați un pic mai mare inflația și mai dați drumul la deficit, oamenii o să cheltuie mai mulți bani și asta va fi bine și pentru țări precum Grecia. Nu-i mai bine să fiți voi mai relaxați în Germania decît să ne țineți pe noi, în Grecia, în programe atît de stricte?” În alta situație, cînd un demnitar german sublinia că șomajul a ajuns periculos de ridicat în unele țări europene (Grecia, Spania etc), dar că, totuși, în Germania a rămas în limite minore, grecul a întrebat: ”Dar, nu ar fi mai bine dacă ați avea și voi un șomaj ceva mai ridicat, de pildă, cam 10%, și am avea și noi, în loc de peste 25% cît avem acum, un șomaj mai redus, tot cam pe-acolo?” Neamțul  a fost un pic bulversat, spunînd că nu prea înțelege cum ar putea creșterea șomajului în Germania să ducă la scăderea șomajului în Grecia. Am intervenit în discuție, glumind firește, și am spus că, de fapt, colegul grec dorește un fel de distribuire pe cote obligatorii a șomajului în Europa, cam cum se distribuie refugiații. Gluma a ținut și toată lumea, inclusiv grecul, s-a amuzat.

Într-o seară, m-am așezat la o bere cu amicul. Am reluat cîteva din discuțiile de peste zi, de data asta cu lejeritatea conversației ”între noi, sud-esticii”. Eu, am pledat pentru ideea că Uniunea Europeană, dacă chiar vrea să fie un spațiu de prosperitate, nu poate exista decît cu reguli prudențiale economico-financiare cît se poate de stricte și că, în principiu, nu poți consuma mai mult decît produci. ”Dar americanii, mi-a răspuns amicul, ei cum pot trăi pe deficite mari?” Pentru că deficitele lor se acoperă, fiind cea mai mare economie a lumii, iar piața dolarului este universală. O țară ca România, de pildă, care are o monedă de interes strict limitat la teritoriul național, nu va putea niciodată să spere că își poate acoperi deficitele la fel ca America. Și, cu tot respectul, nici Grecia nu poate spera la asta, din  moment ce cea mai mare companie care lucrează acum în Grecia este Coca-Cola, țara nu prea produce mare lucru, iar competitivitatea economică este la pămînt. ”Ei, mi-a răspuns tăios amicul, semn că atinsesem un punct nevralgic, de fapt știi ce mă enervează în toată povestea asta? Că regulile sînt prea rigide. Eu nu zic că regulile nu-s bune. Dar, zic că ele nu sînt imuabile. În fond, de-aia sînt reguli, să le poți schimba din cînd în cînd.” Cînd, am întrebat eu imediat? ”De cîte ori situația o cere”, a răspuns el rîzînd, ridicînd paharul plin cu bere germană cu un gest care mă îndemna și pe mine să fac la fel. N-am pregetat, firește, căci doar eram între noi, sud-esticii…

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor