Se pare că nu, din moment ce am acceptat îndepărtarea unui personaj ca Ion Rațiu și instalarea la Cotroceni pentru nu mai puțin de 10 ani a lui Ion Iliescu. Am dorit continuitatea, și nu „modificarea schimbării” în mod real. Până prin 1996 am auzit în toată țara zumzetul bunicii de la Cotroceni. „Nu-i momentul, nu-i momentul!” era ecoul pe care îl transmitea vajnicul conducător comunist cu chip uman. Tremurau instituțiile, tremurau structurile și bineînțeles că starea era inoculată milioanelor de români votanți. Cum, oare, s-ar fi putut dezvolta ceva? Cum, oare, s-ar fi putut înregistra progrese liberale în acțiune și gândire? Cum să fie permisă și încurajată schimbarea mentalității când îndemnul către frâna trasă era clar?

Capitaliștii români, prizonierii sistemului

Capitaliștii de tip nou, deși acumulaseră averi importante, rămâneau prizonierii gândirii sistemului. Depindeau de el în derularea afacerilor. Legi cu dedicație, altele întortocheate, concurență, pile, relații, șantaj erau parte din ingredientele unor ascensiuni financiare nemaiîntâlnite și nesperate de către mulți. Mulți dintre noii înavuțiți și-au îmbunătățit doar sumele din conturi, nu și-au și modernizat sistemul de gândire. Au apărut preferații sistemului, abonați la contracte cu statul.

Afaceriști de mucava, băgați la înaintare în fotbal

De asemenea, au fost preferați șantajabilii în detrimentul merituoșilor și al personalităților. Se spune că hrebenciucii și dorinmarianii au avut grijă s-arunce la înaintare chelneri, frizeri, mecanici auto, bodyguarzi care să le obțină și să le sporească averile. Respect aceste meserii dar parcă ar fi fost mai onorabil ca beneficiarii averilor, proveniți din rândul lor, să se remarce în acele domenii de activitate. Ar fi fost cu toți mult mai de apreciat. Dar ei n-au nicio vină. Mulți sunt săraci cu duhul. Asta și căutau „băieții deștepți” din România.

Trebuia doar ca aceștia să aibă un chip, două mâini și două picioare. De restul se ocupau cei din spate. Cei de fațadă nu aveau voie nici să vorbească prea mult și nici să aibă idei. În momentul în care călcau pe bec, ieșeau din peisaj. Dacă-și arogau vreun merit în ale afacerilor și nu mai respectau tăcerea, ejectarea era doar o formalitate. Mulți dintre ei n-au știut, dar au aflat. De la Tender până la Vântu și de la Truică la Săvulescu, toți aveau același cip și chip mediatic. Făcuseră bani, dar năravurile au rămas tributare unei educații îndoielnice. Tipul acesta de oameni bănoși mai există și în prezent.

Patronii de tip nou plescăie, au unghiile mari și ochelari de soare purtați pe ploaie

Au în comun mașinile de lux ne-necesare, unghie mare la degetul mic, gelul de păr, plescăitul când mănâncă, scoaterea biluțelor din nas în public, râgâitul, ochelarii de soare pe vreme ploioasă, însoțitoare botoxate, costumele slim pe corpuri generoase, prezența în cafenelele de pe Dorobanți cu telefonul în mână și căștile în urechi șamd. Sunt ușor recognoscibili. Au schimbat doar modul de viață, nu și cultura. Unii au devenit parlamentari, alții miniștri, primari, șefi de consilii județene. Lipsa de cultură, șantajabilitatea și yesmenismul i-au urcat pe culmile unei vieți necunoscute neamului de proveniență. Părându-i-se că are de toate, că atinsese apogeul, acestui tip de ciocoi nou nu i-a mai ajuns simpla expunere. Etalarea bogăției trebuia să fie plenară. Reprezentanților săi li se părea prea puțin. Ajunseseră, în opinia lor, la culme și trebuia să-i vadă lumea din sat, de la bloc, botoxatele, că sunt și importanți.

Adoră să se dea în stambă

Cum puteau ajunge la expunerea mediatică dorită și mult visată? Prin sport, în general, și prin fotbal, în mod special. S-au apropiat de cluburile cu probleme, făceau să fie ceruți în angrenaj. Fotbalul este un sport mult mediatizat și ei știau, în simplitatea lor culturală și socială, că mai devreme sau mai târziu le vine rândul la microfonul și camera unei televiziuni. Eh, acesta a fost momentul de cotitură atât în viața personală, cât și în viața clubului la care au aderat. Nimic nu mai avea să fie ca înainte.

Nevoia de importanță îi macină

Mediatizarea a înlocuit orice alt interes major din viața noului ciocoi. Având asigurată baza piramidei lui Maslow, papa, pipi, caca, păturicii postcomunism voiau să mai urce o treaptă. Nevoia de importanță devenise acută. “Să ne vadă lumea, să știe că suntem bogați, să intrăm în Parlament, să devenim primari, președinți de CJ, să ne facem relații etc” erau gândurile reale care-i frământau, dar nu erau exprimate public. Uitați-vă azi la tipul majorității patronilor ultimilor 25 de ani din fotbalul românesc! Veți observa lucruri comune, de la exprimare la ținută și de la reacții la decizii. Inclusiv limbajul non-verbal este comun.

Ușor, ușor, patronii devin paranoici

Noroc, sau poate nu, că procentul de privați nu mai depășește 10%. 90% înseamnă reprezentanții, tot foarte bogați, ai instituțiilor publice. Poate că atitudinea comună în ale hilarului ar trece neobservată dacă n-am vedea pe toate canalele media ieșirile în peisaj ale acestora. Grandomania lor, dar și pupincurismul celor din jur, îi face pe noii decidenți în ale destinului cluburilor din România mici mari dictatori. În scurtă vreme, se îndoiesc de profesionalismul colaboratorilor subordonați, acesta devenind aleatoriu, îi bănuiesc de lipsă de loialitate și de aranjamente, își angajează neamurile loiale, pilele politice, obligațiile electorale. Avem, astfel, aproape la orice club un peisaj demn de o caricatură. Inclusiv îngrijitorul terenului trebuie să reprezinte ceva sau pe cineva. Toate deciziile legate de fotbal se subordonează cultului personalității și paranoiei incipiente la unii și avansate la alții. Nimeni din preajmă nu îndrăznește să-i spună șefului că este bolnav și că ar face bine să consulte un psihiatru.

Paranoia decidenților duce la haos

Patronului de tip nou, proaspăt intrat în fotbal, nu-i mai ajunge mediatizarea. Începe să fie interesat de detaliile tehnice. Dă indicații având soluțiile optime, crede el, din limbile în urechi care i se bagă. Nefiind stăpân pe cunoștințe, nici nu are cum!, întreabă în stânga și-n dreapta dacă ia o decizie corectă. Pe câți întreabă, atâtea răspunsuri primește, acestea învolburându-i creierul cu ceața penibilă a imposturii. Deciziile luate nu doar că de multe ori nu clarifică situația, îmbunătățind-o, ci adâncește nebunia și haosul din club. Primarul Chirică, al Iașiului, este un bun exemplu de dată recentă. A mai fost penibilul Robu, la Timișoara șamd. Mai toți vorbesc la televizor despre sisteme de joc, pentru că e la modă, de schimbări, de dinamica jocului, mai toți ceartă jucătorii și antrenorii în public, așa, să vadă țara cine e jupân în urbe și la club! Mai mult, fac schimbări și formule de echipă. Una peste alta, media le ia mințile. Nevoia de importanță bate toate averile din lume. Normal, cine ar fi ei dacă n-ar fi politicieni implicați în fotbal? Adevărați patroni pe banii populației. I-ar recunoaște cineva pe stradă? Nici vorbă! Ar mai veni la centrala de la București cu fruntea sus? Ce-ar zice botoxatele dacă ei ar fi doar bogați și necunoscuți? Au trecut 31 de ani de la revoluție. Atunci, imediat, se spunea că ”Ați mințit poporul cu televizorul!”. E adevărat. Media ne reliefează, din dorința de-a avea cancanuri, hulite de altfel la defunctul OTV, personaje  și situații mai hidoase decât ale lui Dan Diaconescu. Măcar Diaconescu a inventat un stil, preluat azi de toate televiziunile. Bineînțeles că nu i se recunoaște invenția. Dar asta e o altă discuție.

Fuga de paranoici

Acapararea fotbalului românesc de astfel de oameni, cu astfel de mentalități, a generat abandonuri în masă de la decizii ale unor oameni de care fotbalul românesc nu putea să se dispenseze cu ușurință. Duckadam, Balint, G. Popescu, Jenei, cu ceva în urmă, C. Dinu, Panduru, D. Munteanu, C. Gâlcă, Boloni, Lupescu, Hagi, Crăciunescu, Balaj și mulți alții sunt doar câteva victime ale oamenilor mici cu ambiții nefondate care se doresc a fi mari. Atât timp cât nu se va înțelege că valorile noastre reale nu se găsesc pe toate drumurile și că ele ar trebui folosite și exploatate la maximum, drumul spre progres va fi anevoios. Decidenții nu se gândesc la nimic pe termen lung. N-o fac pentru că nu știu și pentru că n-au niciun interes personal în aceasta. Ei vor trece ca apa, că vor sau nu, iar fotbalul românesc va rămâne din ce în ce mai înglodat în deja pestilențialul său mediu.