Peste tot bugetele militare cresc. Polonia vrea să ajungă la 4% din PIB într-un an sau doi. Franța intenționează să aloce 415 miliarde de euro până în 2030 - jumătate din bugetul militar anual al Statelor Unite dar pentru Hexagon este o performanță.

Olanda suplimentează bugetul armatei cu câteva miliarde de euro pentru a ajunge la 2% din PIB. Creșteri semnificative se înregistrează în Spania, România, Belgia, Țările Baltice, Danemarca. Chiar și stalele de tradiție antimilitaristă postbelică - cum ar fi Germania - au decis să revizuiască resursele alocate dotării structurilor militare.

Finlanda și Suedia - state neutre - și-au depus candidatura pentru aderarea la NATO. O simplă incursiune în trecutul recent al continentului arată că spectrul amenințărilor s-a simțit acum mai pregnant, în imaginarul colectiv regional, decât după accidentul de la Fukuyama dar cu totul într-un alt context istoric și într-o altă dimensiune. Psihoza generată de conflictul din Ucraina a alertat lumea din alte regiuni de pe mapamond. Japonia pare să treacă de la pacifismul său aproape secular la un gen de remilitarizare treptată și, cum se întâmplă prin părțile acelea, mai puțin vizibilă.

Să oprim fragmentarea capacităților defensive europene

Pe lângă creșterea substanțială a bugetelor militare, europenii trebuie să rezolve în regim de urgență problema fragmentării capacităților defensive. Cu mici excepții sectoriale, fiecare țară are propriul său complex militar-industrial. Asta înseamnă și cheltuieli fragmentate și natural, perderi majore. Dacă situația de acum nu se schimbă radical - din punct de vedere al dotării și organizării producției de apărare - există riscul ca până în 2030, Uniunea Europeană să rămână aceeași ,,piele de leopard’’ în ceea ce privește echipamentul. Proveniența extra-europeană a unor dotări - și aici nu mă refer la armamentul de producție americană care rămâne coloana vertebrală a întregului sistem european - va afecta în mod cert primordialitatea tehnologică a Vechiului Continent pe segmentele în care și-a câștigat o oarecare reputație. Implicațiile acestui fenomen - Turcia și Coreea de Sud revendică un loc sub soarele european în context - se vor reflecta asupra integrării militare continentale. Integrare care ar trebui coordonată - la modul onest și nu din vârful unei ierarhii la care ar avea, în vremuri normale, tot dreptul - de statele care formează ,,patrulaterul tehnologic’’ european în sectorul armelor. Este vorba de Franța, Germania, Italia și Spania - la care s-ar adăuga Polonia dacă n-ar depinde tot mai mult de dotări tehnologice extra-europene.

Teoretic, Uniunea Europeană este pregătită pentru lupta cu inerția politicii de apărare

Instrumentele unei coordonări există deja - Agenția Europeană de Apărare, Comitetul Militar al UE (EUMC), Statul Major al Uniunii (EUMS) - dar ar trebui reorientate ținând cont de noile obiective. Este drept, o acțiune coordonată de acest tip extinsă pe mai mulți ani, ar semăna cu ceva de genul planificării socialiste dar dacă evităm rezolvarea unor probleme de o asemenea importanță și dificultate numai pentru a nu intra într-o dispută ideologică, lucrurile devin cu adevărat grave.

Și încă ceva: ar putea continua practica utilizării bugetelor militare naționale pentru susținerea politicii industriale, favorizarea ocupării forței de muncă a țării sau ca ,,vârf de lance’’ pentru exporturile civile. Dar numai în baza unui pact comunitar stabilit în cadrul Consiliului European. Dacă s-ar realiza, ar fi primul pas spre... Statele Unite ale Europei.

Cred că am mers prea departe cu supozițiile mele dar trezirea la realitate înseamnă și măsuri de acest gen care, în esență, accelerează procesul integrării continentale. Proiectele privind convergența sistemelor naționale propuse sub egida PESCO în anii din urmă nu lipsesc. Sunt multe și admirabile putem spune dar întârziate. Ar trebui implementate cu prioritate. Numai că vor trece ani până vom scăpa de birocrația grupurilor de lucru mixte. Suntem aproape de ceasul al 12-lea.

Europa cu mai multe viteze pentru integrarea militară?

Nu pun în discuție deocamdată teoria vitezelor diferite în procesul integrării politico-economice europene care pare să devină realitate iar dezbaterea pe acest subiect a părăsit piața publică pentru a continua în spatele ușilor închise. Dacă s-ar aplica această teorie în domeniul apărării, totul s-ar duce de râpă. Oricine poate fura startul - mulți au făcut-o în trecut și o fac și acum, mai ales în domeniul programelor de dezvoltare și achizițiilor - dar la un moment dat acest sport trebuie să înceteze. Indiferent cum ne-am mișca, sabia unui Damocles rătăcit în est rămâne tot acolo și ne amenință pe toți în același mod. Prea mult timp, tendința statelor europene a fost dominată de concurența dintre ele și de cucerirea piețelor externe. Recenta inițiativă privind achiziția comună de muniție și materiale complementare pentru Ucraina, în valoare totală de 2 md. euro, este un foarte bun început dar dacă privim cu atenție planul Comisiei, obsevăm că inerția de tip birocratic se menține într-o formă ușor disimulată.

Revenind la subiect trebuie să recunoaștem că nu toți membrii UE dispun de resursele financiare necesare dar dacă apărarea și securitatea se transformă în obiectivul suprem al europenilor, investițiile în domeniul nu ar trebui nivelate artificial ci doar excluse - ideea este mai veche, nu-mi aparține dar îmi fac datoria de a o reitera - din Pactul de Stabilitate (PS). Ar fi un pas cât al lui Armstrong pe Lună în contextul conștientizării reale a pericolului extern și al necesității unei capacități de apărare unice a Europei Unite. Deocamdată, cum s-a văzut la recentul Consiliu European (CE), discuțiile se învârt în jurul excuderii din PS a unei părți din investițiile privind ,,tranziția verde’’ și atenuarea încălzirii globale. Securitatea continentului nostru rămâne pentru...alte consilii. De fapt, încă din toamna trecută, CE a recomandat Comisiei UE să accelereze implementarea inițiativelor și proiectelor privind integrarea pe segmentul apărării comune. Dar unde s-a mai văzut să asculte Comisia de Consiliu.

,,Dă-i Doamne europeanului mintea cea de pe urmă’’ (scurtă lecție de istorie a UE)

La începutul anilor ‘50 a existat proiectul unei Comunități Europene pentru Apărare - ,,planul Pleven după numele celui care l-a propus, primul ministru francez Renè Pleven - însă ideea aparținea lui W. Churchill, aflat atunci între două mandate de șef al executivului britanic. Era răspunsul Parisului la propunerile Washingtonului de reînarmare a Germaniei - marea temere a francezilor - în contextul ,,proaspătului’’ Război Rece. Europa avea nevoie de apărare. Și acum la fel.

Uniunea Sovietică - nouă putere nucleară la vremea respectivă -  și aliații aveau 160 de divizii gata de marș spre vest.

Planul prevedea crearea unei armate unice și a unui minister european  al apărării, de fapt un consiliu al miniștrilor statelor participante. Aceste state își mențineau și armata națională care se subordona ministerului național al apărării. Germania - care nu avea un asemenea minister - paricipa cu un contingent militar. Era vorba, în esență, despre o super-armată subordonată unui super-minister european. Toate acestea se întâmplau înaintea creării organismelor de integrare europeană cu excepția CECO - acord semnat în 1951. Euratom și CEE au venit câțiva ani mai târziu pentru a deveni, în 1992, Uniunea Europeană. Oameni cu viziune erau și atunci dar pentru o organizație militară supra-națională europeană era prea devreme. Germania era tot acolo și trecuse prea puțin timp de la Război. Și despre Rusia vom spune peste ani că este tot acolo.

Ca și în cazul Constituției UE, în 2005 - semnificativ este faptul că redactarea documentului a fost coordonată tot de un francez, fost locatar al palatului Elysèe, Valery Giscard d’Estaing - Franța nu a ratificat proiectul Comunității Europene pentru Apărare. Planul Pleven a devenit literă moartă. Peste câțiva ani,  începeau să apară organizațiile menționate mai sus. Cum ar spune un scriitor de-al nostru: ,,timpul nu mai avea răbdare’’. Ca azi!