La începutul lunii iunie 1994 am plecat împreună cu Cristian Mititelu şi şoferul în Basarabia, urmând să ne întâlnim la Chişinău cu Traian Ungureanu şi Dan Goanţă, redactori ai secţiei române a BBC, care veneau de la Tiraspol. Tot la Chişinău avea să sosească autobuzul londonez roşu cu etaj şi volan pe dreapta în care se proiectau filme despre activitatea marii corporaţii radiofonice.

Am pornit din Bucureşti dimineaţa, oprindu-ne pentru masa de prânz la Mânăstirea Buciumeni din judeţul Galaţi, prefăcută de fostul regim în tabără de vară pentru copii, readusă la menirea iniţială – chinovie de maici. Spre seară am intrat pentru o jumătate de oră în curtea fostei episcopii a Huşilor – eparhie ce avea să fie reînfiinţată la scurt timp –, redusă la stadiul de mânăstire, avându-l ca stareţ pe părintele arhimandrit Mina Dobzeu, un mărturisitor cu mai multe condamnări politice, basarabean după trup, care îl încreştinase pe Nicu Steinhardt într-o celulă de închisoare. Era plecat peste Prut când am ajuns la Huşi; îi ţinea locul un protosinghel tânăr care ne-a primit foarte frumos. Între timp s-au pornit o ploaie torenţială şi o furtună: la câteva secunde după ce am trecut prin locul respectiv, un stejar s-a prăbuşit şi a blocat drumul spre Albiţa, unde mi s-a părut ciudată punerea vizei de ieşire şi de intrare pe paşapoarte, Basarabia fiind pământ românesc.

Ajunşi la Chişinău, înainte să ne ducem la hotel, am mers acasă la Mircea Canţâr, corespondentul BBC-ului, care ne-a poftit la o gustare. Soţia sa a adus telemea de oaie foarte gustoasă, cum nu se mai găsea la Bucureşti, felii de salam mirosind plăcut, icre, vin alb şi roşu… La sfârşit, ne-am dus la hotelul unde ne fuseseră rezervate trei camere; al doilea hotel ca importanţă din Chişinău, destinat altădată nomenclaturii locale. Acolo am văzut celebrele supraveghetoare aflate la fiecare etaj, evocate de călătorii occidentali ajunşi în Uniunea Sovietică. Rolul lor era să cunoască orice mişcare din hotel.

A doua zi a venit şi autobuzul roşu, care a staţionat în apropierea catedralei mitropolitane Soborul, închisă de regimul sovietizat, a cărei clopotniţă a fost aruncată în aer. Oamenii încolonaţi să urce în autobuz ne-au întâmpinat cu Hristos a înviat! (era înainte de Înălţare). Pe străzile din centrul oraşului circulau troleibuze cu parbriz îngust, identice ca design cu acelea pe care le apucasem în copilărie în Bucureşti înaintea derusificării, şi automobile Volga, Moskvici, Lada. Străzile Chişinăului erau animate, însă oraşul avea un tempo sau un ritm lent care dispăruse de câteva decenii din România.

Seara am mâncat în grădina unui restaurant din apropierea hotelului în care locuiam, unde Dan Goanţă, un ziarist inteligent şi cultivat, care s-a prăpădit tânăr, mi-a făcut câteva fotografii pe care le păstrez. La masa aceea, la care a luat parte şi fostul ministru al comunicaţiilor de la Chişinău – el dăduse licenţă de emisie în limba română BBC-ului –, am remarcat încă o dată mâncarea genuină şi de calitate, începând cu caviarul şi icrele de Manciuria din conserve ruseşti. Se găseau, de asemenea, preparate de vânat, între care salamul de urs şi cel de mistreţ – acestea ajungeau în urmă cu 50 de ani şi în România –, fripturile de raţă sălbatică şi prepeliţă, ca şi marea varietate de peşte proaspăt sau conservat… Vinurile albe şi roşii de calitate se asemănau cu cele din Dobrogea. Exista mult vin în Basarabia, îndeosebi roşu, curat, cel de butuc fiind ţinut în borcane de cinci sau zece litri.

Trei zile mai târziu, la un început de săptămână, eram la Bălţi, într-un hotel care mi l-a amintit pe cel din Calafatul anului 1964; cam de pe atunci erau telefonul cu manivelă de la recepţie şi aparatele de radio din camerele boltite şi înguste. Autobuzul fusese parcat lângă piaţa unde puteau fi văzuţi ţărani şi bătrâne cu broboade venite să vândă legături de ceapă, usturoi, ridichi sau grămăjoare de spanac. În piaţă sau pe stradă se vorbea exclusiv ruseşte. Autobuzul cu etaj atrăgea mai puţină lume decât la Chişinău. Ni se alăturase un redactor al secţiei ucrainene, proaspăt înfiinţată, a studiourilor de la Londra, un tânăr de o mare delicateţe, vorbitor de franceză, a cărui smerenie mă ducea cu gândul la marele său compatriot Nicolai Vasilievici Gogol. M-am urcat în automobilul său şi am pornit să căutăm un restaurant pentru masa de seară, luând-o din timp, adică de pe la scăpătatul soarelui. În primul local cercetat existau câteva feluri de mâncare, însă nu era pâine. Al doilea închidea devreme, la al treilea grătarul şi plita se defectaseră… Cineva ne-a îndreptat spre un restaurant particular, care avea mâncare, băutură şi doi lăutari, masa fiindu-ne întinsă în grădină. Când vioristul a început să cânte, lăsând instrumentul deoparte, O seară la Constanţa, am avut o senzaţie de cădere în timp şi am văzut localul „Vraja mării” din anii ’60, din apropiere de biserica grecească.

A doua zi după prânz mi s-a spus că cineva doreşte să stea de vorbă cu mine. În dreptul autobuzului mă aştepta un tânăr de 32-35 de ani îmbrăcat în blugi şi cămaşă în carouri, care mi s-a recomandat ieromonah şi paroh al bisericii din Sângereii Noi, comună cu patru mii de locuitori, aflată la 15 kilometri depărtare de Bălţi. Dorea să îmi arate biserica de acolo. L-am rugat pe Cristian Mititelu să-mi dea maşina şi şoferul ca să merg la Sângerei; ceea ce a încuviinţat. În ultima clipă s-a hotărât să vină şi el. Întrucât în ajun plouase, era noroi de-o palmă la intrarea în sat; noroi de care s-a acoperit şi maşina – o Volvo nou-nouţă.

Până să ajungem în sat, părintele Sava ne povestise că din cele o mie de biserici existente în Basarabia interbelică, în timpul regimului sovietic nu se mai slujea decât într-o sută, iar din 20 de mânăstiri, una singură mai era deschisă. Puţinii preoţi din satele şi oraşele Basarabiei nu riscau să iasă pe uliţă sau pe stradă îmbrăcaţi în reverendă. Nenumărate biserici au fost demolate, asta fiind şi soarta celei din Sângereii Noi, unde din patru mii de suflete doar două mii şi-au păstrat credinţa ortodoxă. Nu se ştia cât de veche era biserica distrusă, întrucât amintirea nu i se păstrase nici măcar într-o fotografie.

În locul ei, când am coborât din maşină, am găsit una nouă, încăpătoare, albă, construită în spiritul arhitecturii moldoveneşti, cu tentă gotică, bine proporţionată, ridicată în decurs de doi ani pe cheltuiala localnicilor şi sfinţită în vara anului 1992, când a primit hramul Acoperământul Maicii Domnului… Tot atunci venise aici ca misionar părintele ieromonah Sava Burduja, preot cu studii teologice universitare, lucru destul de rar în Basarabia sfârşitului de secol trecut. În timp ce priveam pictura din cafasul încăpător, destinat corului, peste care fusese înălţată clopotniţa, părintele Sava ne vorbea despre casa parohială în construcţie şi despre încăperea pentru agape şi parastase.

După câteva cuvinte schimbate în şoaptă între paroh şi paracliserul care se ivise între timp, ne-am urcat în maşină îndreptându-ne spre gospodăria acestuia. Aici, am intrat într-o odaie curată, văruită de curând, cu o masă acoperită cu damasc pe care se găseau fire de ceapă, fire de usturoi de un metru, telemea de oaie, jumări, jumătăţi de ouă fierte, piroşti umplute cu carne şi o oală înaltă cu vin. În timp ce mâncam, nevasta paracliserului i-a scos lui Cristian Mititelu pantofii din picioare şi s-a dus să-i cureţe afară, unde un băietan spăla de noroi parbrizul şi capota maşinii.