Unul dintre cei mai zeloşi propagandişti ai partidului comunist din perioada stalinistă, Marcel Breslaşu, avea reputaţia unui bun versificator. Şi chiar era, cu menţiunea că ritmurile săltăreţe şi rimele ingenioase erau create pentru propagarea unor idei false. Ilustrativ în acest sens este volumul „Poeme pentru un ziar de perete”, publicat de Marcel Breslaşu în 1948.

În volum este inclus, printre altele, un poem amplu despre greva de la Griviţa din 1933, mitologizată în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Neobositul versificator tratează o problemă pur sindicală într-un stil epopeic:

„La început a fost mizeria.../ Mizerie industrială,/ mizerie/ făcută în serie:/ fiecare capătă porţie egală,/ tainul lui de foame,/ tainul lui de boală,/ tainul de frig şi de-ntuneric.../ oamenii mncesc, muncesc mereu,/ mereu mai mult, mereu mai greu/ şi pleacă – din săptămână în săptămână –/ cu tot mai puţine parale în mână./ Timbre, impozite, taxe şi dări,/ peste răbdări;/ amenzi, reţineri care nu se mai curmă.../ Şi la urmă,/ încă o pacoste carei turbă:/ o curbă,/ (o curbă aşa zisă de sacrificiu./ Jertfă statornicită din oficiu.)”

Verbul „a turba” la persoana a III-a singular nu e „turbă”, cum apare în poezie, ci „turbează”. Dar autorul l-a scurtat ca să rimeze cu „curbă”. Cauza clasei muncitoare era mai presus de gramatica limbii române!

Performanţele de versificator ale lui Marcel Breslaşu, puse în slujba propagandei de partid, duc la construcţii poetice hilare. Iată un exemplu extras dintr-un poem în care autorul îi cheamă la întrecerea socialistă pe toţi cetăţenii, indiferent de profesie. Mai exact, el vrea ca la întrecerea socialistă din industrie şi agricultură să participe şi poeţii:

„Tovarăşi cu ciocanele,/ Tovarăşi cu secerea,/ Tovarăşi cu creioanele/ începe întrecerea!// Voi, cei din Petrila, din Petroşani, din Ploieşti/ să luaţi aminte:/ Brigada poeziei româneşti/ se pregăteşte să v-o ia-nainte!”

Expresia „tovarăşi cu creioanele” este de neuitat. În plus ea rimează cu „tovarăşi cu ciocanele”. Merită să mai citim o dată primele patru versuri şi chiar să le învăţăm pe de rost, ca să le spunem la câte o petrecere, pentru a înveseli asistenţa.

„Tovarăşi cu ciocanele,/ Tovarăşi cu secerea,/ Tovarăşi cu creioanele/ începe întrecerea!”

 

*

Suava poetă Maria Banuş, care s-a remarcat înainte de război printr-un volum de versuri de o senzualitate îndrăzneaţă, „Ţara fetelor”, a devenit, după instaurarea comunismului, o propagandistă încruntată şi înfricoşătoare. Participând, în calitate de corespondent al ziarului „Scânteia”, la procesul intentat aşa-zişilor sabotori ai lucrărilor de la canalul Dunăre-Marea Neagră ea scria că pedeapsa cu moartea pentru aceşti inculpaţi i se părea prea uşoară. În 1955, poeta a publicat un volum de versuri cu un titlu de o grandilocvenţă ridicolă, „Ţie-ţi vorbesc, Americă!” Dacă vrem să ne amuzăm, ne-o putem imagina pe Maria Banuş stând bine înfiptă cu picioarele în solul Europei de Est şi adresându-se, cu o voce tunătoare-autoritară, ţării de pe malul celălalt al Atlanticului:

„Ţie-ţi vorbesc, Americă!

Ţie-ţi vorbesc, Americă!

Ţie-ţi vorbesc, Americă!”

Autoarea are grijă să precizeze că nu se adresează întregii Americi, întrucât există o parte a acestei imense ţări cu care poeta comunistă nu catadicseşte să stea de vorbă: „

Nu cu America pumnului şi a linşajului,/ nu cu patroana crimelor şi a orgiilor,/ nu cu vrăjitoarea ce mână sabatul drăcesc/ al miliardelor,/ ci cu tine,/ Americă simplă, vorbesc.”

Invectivele acestea tari „America pumnului şi a linşajului”, „patroana crimelor şi a orgiilor” n-au nici o legătură cu ideea de poezie. Ele fac parte din retorica rechizitorială a epocii folosită împotriva Occidentului demonizat de ţările comuniste.

Maria Banuş se adresează deci oamenilor simpli din America, singurii care merită atenţia ei, cu scopul de a le face educaţie politică. Ea le explică naivilor americani că liderii lor vor să-i târască într-un război cumplit, sub pretextul – mincinos – că Europa reprezintă pentru ei un pericol. Convingerea autoarei că poate, de una singură, să deschidă ochii unei ţări întregi induse în eroare este o dovadă de megalomanie. Astăzi povestea ne amuză, dar la vreme respectivă avea ceva terifiant:

„O, Americă simplă!/ Minciuna s-ancolăcit în jurul tău/ şi tu n-o simţi./ Minciuna se-aşează ca oaspe,/ la tine, la cină,/ mănâncă din vasele tale/ şi tu n-o vezi./ La temelia căminului tău/ îşi cloceşte ea puii/ şi tu nu ştii./ Sub căpătâiul copiilor tăi/ zace minciuna/ şi tu nu te cutremuri.”

Din fericire, America simplă, ca şi cea complicată, ignora pe atunci tirada tenebroasă a Mariei Banuş şi îşi vedea de treabă.