Chiar dacă regimul nord-coreean sfidează restul lumii doar pentru a masca probleme interne, consecinţele pot fi imprevizibile.

Coreea a fost împărţită după al Doilea Război Mondial în urma unei înţelegeri dintre ruşi şi americani. După un război sângeros, la nord de paralela 38 a fost instaurat un regim comunist dogmatic, iar la sud, cu sprijin american, un regim democratic, multă vreme imperfect, dar care a adus o prosperitate incomparabilă cu mizeria cruntă din cealaltă jumătate a peninsulei. Produsul intern brut pe cap de locuitor al Coreei de Sud este de aproape 40 de ori mai mare decât cel al vecinului de la nord.

Ruşii au respectat linia de demarcaţie în dorinţa de a obţine un aranjament similar în Europa răsăriteană, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi-au retras în cele din urmă sprijinul economic pentru Coreea de Nord, în 1991, distanţându-se de politica aberantă dusă de Kim Ir-sen.

Retragerea a provocat foamete sistematică, dar altminteri nu a făcut decât să accentueze izolarea diplomatică a regimului de la Phenian. În 1994, la moartea „marelui lider” şi „preşedinte etern”, cum i se spune lui Kim Ir-sen, conducerea a fost preluată de fiul acestuia, „liderul iubit”, Kim Jong- il.

Kim Jong-il vrea să lase în urma sa o ţară săracă, dar dotată cu arma atomică; sau măcar să ajungă la o înţelegere cu SUA care să garanteze securitate Coreei de Nord. Se grăbeşte deoarece a suferit anul trecut un atac cerebral şi nu arată prea sănătos.

Politica sa a fost de a lansa provocări, generatoare, în general, de concesii din partea partenerilor de negocieri care vor să-l convingă să renunţe la ambiţiile nucleare: SUA, China, Rusia, Japonia şi, cea mai prudentă, Coreea de Sud.

Tactica provocărilor a devenit mai febrilă după alegerea lui Barack Obama la Casa Albă. În aprilie, Phenianul a pretins că lansează un satelit, testând de fapt o rachetă cu rază lungă de acţiune. Criticat de ONU, a anunţat că suspendă negocierile nucleare şi desigilează reactorul pe care acceptase să-l închidă.   În mai a experimentat o explozie nucleară (a doua după cea din 2006). În timp ce toată lumea condamna explozia, Coreea de Nord  testa rachete cu rază mică. Iar când Coreea de Sud a anunţat că va participa la inspectarea navelor nord- coreene pentru a preveni traficul cu arme, măsură autorizată de mult de ONU dar nepusă în practică, Phenianul a informat că participarea ar echivala cu o declaraţie de război şi că nu mai respectă obligaţiile asumate prin armistiţiul din 1953 (nefinalizat cu un acord de pace). Au urmat alte lansări şi există indicii că se pregăteşte experimentarea unei rachete capabilă să atingă Alaska.

De ce această escaladare, mai ales că guvernul nord-coreean ar putea beneficia de miliarde de dolari dacă ar renunţa la ambiţiile nucleare?

Unii observatori atribuie provocările unei încercări de a capta atenţia preşedintelui Obama, preocupat în momentul de faţă de criza economică, situaţia din Afganistan şi Pakistan şi impasul din Orientul Apropiat. Explicaţia nu este convingătoare mai ales că preşedintele s-a declarat un partizan al dialogului, chiar şi cu regimurile cu care America nu trata până acum.

Mai plauzibilă pare ipoteză că acest zăngănit de arme reprezintă o perdea de fum pentru delicata tranziţie plănuită de Kim Jong-il, care ar dori ca fiul său mezin, Kim Jong-un să continue regimul comunist dinastic. Regimul vrea să apară puternic şi hotărât într-un moment în care este de fapt slăbit de o posibilă criză a succesiunii.   Nu se ştie mai nimic despre misteriosul mezin, rodul unei legături a tatălui său cu o dansatoare de origine japoneză (”mama respectată”), afară de faptul că a fost şcolit în Elveţia, are o pasiune  pentru baschet şi – se spune –  pentru băutură. Coreea este însă o ţară unde predomină respectul pentru cei vârstnici.

Kim Jong-un nu are decât 24 sau 25 de ani şi nu a petrecut o perioadă îndelungată în anturajul politic al tatălui, lucru care - cu un sfert de veac în urmă - îl validase pe Kim Jong-il în ochii armatei. Sau, după altă teorie, actualul lider, slăbit de boală, ar fi vrut să satisfacă orgoliul şi ambiţiile militarilor pentru a evita o eventuală obiecţie la planurile sale de succesiune.

Dat fiind lipsa totală de transparenţă a regimului, ipotezele sunt greu de confirmat. Circulă informaţii că s-ar fi cerut oficialilor şi diplomaţilor nord-coreeni să depună un jurământ de credinţă faţă de Kim Jong-un. Dar în Comitetul Apărării Naţionale care conduce ţara există şi alte rude ale „liderului iubit” care ar putea asigura, dacă nu succesiunea, măcar un interimat până la definitivarea tranziţiei.

Ce pot face puterile interesate în stabilitatea Extremului Orient? Rusia condamnă proliferarea nucleară, dar avertizează că problema nu poate fi rezolvată decât prin negocieri. Nu are de pierdut nimic dacă se erodează autoritatea Americii. China are cea mai mare trecere la Phenian.

Ar putea agrea înăsprirea sancţiunilor ONU, dar ştie că regimul nord-coreean nu se sfieşte să înfometeze populaţia. Şi dacă nu mai trimite ajutoare alimentare, s-ar putea trezi cu sute de mii de refugiaţi şi instabilitate la graniţa care o separă de Coree de Nord.

Pe de altă parte, dacă nu face nimic, se teme că Japonia, Coreea de Sud, sau poate chiar Taiwanul vor considera că trebuie să se doteze cu sisteme anti-rachetă mai performante sau poate chiar cu arma nucleară. Ori că Statele Unite îşi vor întări prezenţa în zonă, modificând echilibrul de putere.

Statele Unite se află în plină criză economică şi sunt angrenate diplomatic sau militar în mai multe zone de conflict. Din cauza precedentului numit Irak, au mâinile legate. Pe de altă parte, ce învăţăminte va trage Iranul, altă ţară cu pretenţii nucleare, din modul în care se comportă cu impunitate Coreea de Nord?

În fine, actualul preşedinte al Coreei de Sud a adoptat deja o poziţie mai fermă decât predecesorii săi faţă de vecinul de la nord: nici o subvenţie fără concesie. E improbabil că va putea mobiliza opinia publică pentru măsuri mai drastice.

Dar până se vor putea pune de acord ţările care au încercat să negocieze cu Coreea de Nord, există riscul escaladării războiului vorbelor şi testelor şi posibilitatea izbucnirii unor ciocniri: fie de-a lungul paralelei 38 care separă cele două Corei, fie în Marea Galbenă de la vestul peninsulei.

Pescarii chinezi sunt mai puţin prezenţi zilele acestea în apele din zona paralelei 38. Par să fi auzit sau să anticipeze ceva.