Cât este de moral să creşti şi apoi să ucizi animale pentru blană, o lăsăm la judecata fiecăruia dintre voi. EVZ vă prezintă micuţele rozătoare şi afacerea dezvoltată în jurul lor.

Spre deosebire de vulpi, chinchila nu sunt vânate, ci crescute pentru preţioasa lor blăniţă. Care blăniţă, gri şi foarte pufoasă, se vinde cu peste 35 de euro bucata. Carnea, chiar mai dulce decât cea de iepure, nu merită să fie valorificată în scop economic. O poţi mânca - dacă te lasă inima - sau o poţi da la câini. Ei sigur îi vor acorda maximă atenţie. În fond, e vorba de un animal care cântăreşte sub 600 de grame.

Sacrificate la opt luni

Când ajunge la vârsta de opt luni, puiul de chinchila este sacrificat. Pentru ca blana să nu fie pătată de sânge, uciderea animalului se face prin răsucirea gâtului. Apoi, animalul este jupuit la cald, iar blana sa merge la tăbăcit şi, peste câteva luni sau ani, acoperă trupurile doamnelor cu bani. Mulţi bani.

Afacerea în sine seamănă cu genul de afaceri piramidale. Eu îţi dau ţie, tu dai la alţii şi faceţi bani. Pentru voi, dar şi pentru mine. Asta am înţeles din discuţia cu Mircea Vieroşanu, omul care are o crescătorie de chinchila la ieşirea din Bucureşti spre Ploieşti, mai exact în comuna Baloteşti.

Astfel, ca să cumperi de la Vieroşanu o familie de chinchila - cinci femele şi un mascul - te costă 900 de euro. Dai un ban, dar ştii că face, cum ar zice acesta. "Eu fac un contract cu cumpărătorul, prin care îl asigur că, în caz de nevoie, îi înlocuiesc exemplare nefertile". Mai mult, dacă ai contract cu el, Vieroşanu îţi cumpără puii de opt luni, la 20 de euro bucata. Tu dai o familie şi fratelui, sorei, socrilor ş.a.m.d şi toţi vindeţi puii unuia ca Vieroşanu, ale cărui profituri cresc considerabil.

Trei crescătorii în România

Omul a avut însă mare grijă de afacerea sa. În 2005, a cumpărat vreo 14 familii de la Reghin şi a trecut la treabă. Peste doi ani a renunţat la meseria sa de inginer mecanic şi s-a dedicat exclusiv creşterii de chinchila. Acum are 600 de animale, pe care le ţine în patru camere pline cu cuşti, cu temperatură constantă şi foarte, foarte curate. O femeie se ocupă de animale, care se pare că sunt ca artiştii. Au activitate intensă noaptea, iar ziua sunt abătute.

Aşa am găsit şi eu sutele de chinchila, într-o după-amiază de început de octombrie. De fapt, ce contează pentru aceste animale că e octombrie? Pentru ele toate lunile trebuie să fie la fel, doar stau închise, la temperatură constantă.

Când trebuie sacrificate, Vieroşanu pune animalele alese în cuşti speciale pentru transport şi le duce cu jeep-ul tocmai la Reghin, unde sunt sacrificate. La Reghin este o altă fermă de chinchila, cea mai veche din România. În total, sunt trei astfel de crescătorii, pe lângă cele de la Reghin şi Baloteşti funcţionând şi una de mari dimensiuni la Timişoara.

Blănurile nu se vând în România, ci puţin mai spre vest, în Ungaria şi Germania. Din punctul de vedere al lui Vieroşanu, problema cu protecţia animalelor apare la crescătorii afiliaţi. Mulţi dintre aceştia nu au grijă de animale, care ajung să moară în cuşti, nu "la termen".

Mircea Vieroşanu nu mănâncă carne de chinchilla şi nici nu participă la sacrificarea animalelor. "Nu pot. Mă ataşez prea mult de ele cât le cresc". Totuşi, din asta trăieşte. Şi nu o face deloc rău.

Citiţi şi: E corect să ucizi pentru lux?

Mâine puteţi citi pe www.evz.ro un material despre alternativa la blana naturală: blana ecologică.