Prin tacticile sale magistrale pe câmpul de luptă și prin dorința de a participa în luptă, Cezar și-a câștigat respectul și loialitatea soldaților săi. El a câștigat, de asemenea, gelozia lui Pompei, fostul său aliat politic în Primul Triumvirat, cel care conducea efectiv Roma.

Când susținătorii lui Pompei din Senatul Roman au cerut ca Cezar să-și desființeze armata și să se întoarcă la Roma ca civil, el a refuzat. În schimb, în 49 î.Hr., Cezar a condus o legiune peste râul Rubicon, care a împărțit Galia și Roma, declanșând un război civil. Forțele care îl sprijineau pe Cezar pe de o parte și pe Pompei pe de altă parte s-au luptat până în Spania, Grecia și Africa de Nord.

Deși depășite numeric, legiunile lui Cezar au învins armata lui Pompei într-o bătălie decisivă de la Pharsalus, Grecia, în 48 î.Hr., făcându-l pe Pompei să fugă în Egipt. Dar înainte de a putea păși pe țărm, a fost asasinat la ordinul adolescentului faraon Ptolemeu al XIII-lea. Când Iulius Caesar și-a condus trupele din Galia în ianuarie 49 î.e.n., s-a oprit la capătul nordic al unui pod. Acolo a dezbătut dacă să treacă sau nu Rubiconul.

Trecerea Rubiconului de către Cezar  încălca rolul de autoritate provincială și, în esență, se declara dușman al statului și al Senatului, stimulând războiul civil. Potrivit lui Suetonius, Cezar a glumit: „Chiar putem avea un dezavantaj, dar odată ce trecem acel pod mic toată problema rămâne în grija sabiei”. Istoricul roman Plutarh a relatat că, în acest moment critic al deciziei, Cezar a declarat în greacă și cu voce tare: „să se arunce zarul!” și apoi și-a condus trupele peste râu.

Plutarh redă expresia în latină ca „alea iacta est” sau „iacta alea est”. Cezar a vorbit de un zar, care este pur și simplu unul dintr-o pereche de zaruri. Chiar și pe vremea romanilor, jocurile de noroc cu zaruri erau populare așa cum sunt astăzi. Odată ce ai aruncat zarurile, soarta ta este decisă. „Lasă zarul să fie aruncat” este în sine este o expresie care înseamnă aproximativ „să înceapă jocul” și provine dintr-o piesă numită Arrhephoros („Fata Flaut”), o comedie scrisă de dramaturgul grec Menander în secolul al IV-lea î.e.n. Menander a fost unul dintre dramaturgii preferați ai lui Cezar.

Când Iulius Caesar a trecut Rubiconul, a început un război civil roman de cinci ani. La sfârșitul războiului, Iulius Caesar a fost declarat dictator pe viață. Ca dictator, Cezar a prezidat sfârșitul Republicii Romane și începutul Imperiului Roman. La moartea lui Iulius Caesar, fiul său adoptiv Augustus a devenit primul împărat al Romei. Imperiul Roman a început în anul 31 î.e.n. și a durat până în 476 e.n. Prin urmare, trecând Rubiconul în Galia și declanșând războiul, Cezar a aruncat zarurile, nu numai că și-a pecetluit propriul viitor politic, ci și a pus capăt efectiv Republicii Romane și a început Imperiul Roman.

Ne punem o întrebare legitimă despre zona pe care o vom comenta în continuare: Cine va conduce Imperiul Albastru Indo-Pacific? China sau SUA? Cine va trece Rubiconul? Se pare că Beijingul se pregătește să-l treacă în 2030. O fi adevărat? Vor aveam capacitate să-și proiecteze forța militară navală în zonă? Cate portavioane va construi China până atunci? Unul sau două? Multe întrebări puține răspunsuri. Unele vom încerca să le dăm în rândurile care urmează.

Oceanul Indian viitorul spațiu de război (!?)

Oceanul Indian va deveni o zonă critică de influență de-a lungul secolului nostru, potrivit profesorului Robert Kaplan. El prezintă această situație în cartea sa ”Musonul: Oceanul Indian și viitorul puterii americane”. În centrul luptei geopolitice din Oceanul Indian se află capacitatea de a susține o prezență militară în apropierea punctelor cheie de trecere obligatorii (strâmtori) care leagă rutele sale comerciale. O astfel de prezență oferă țărilor puterea de a proteja și de a perturba în termeni navali aceste canale maritime valoroase în timp de pace și în timp de război. Ele sunt cunoscute sub numele de Sea Lines of Communications.

Din cele șapte puncte cheie de trecere ale lumii pentru transportul petrolului, trei se află în Oceanul Indian. Acestea sunt treceri obligatorii care leagă două căi navigabile importante, creând un posibil blocaj de trafic de transport maritim. Dacă aceste strâmtori înguste de apă sunt blocate sau indisponibile, ruta alternativă este de obicei costisitoare, lungă sau, în unele cazuri, impracticabilă pentru navigarea petrolierelor și a transcontainerelor. 

Primul punct de ”sufocare” este strâmtoarea Malacca dintre Malaiezia, Singapore și insula indoneziană Sumatra, care leagă Asia de Sud-Est și Pacificul de Vest de Oceanul Indian. Al doilea punct este Strâmtoarea Ormuz, care este singura trecere maritimă care leagă Golful Persic de Oceanul Indian. Al treilea punct este strâmtoarea Bab-el-Mandeb, care este între Eritreea și Djibouti între Cornul Africii și Yemen, legând Marea Roșie de Oceanul Indian.

În cele din urmă, există și Canalul Mozambic între Madagascar și Mozambic, care este o rută comercială cheie pentru mărfuri care tranzitează Capul Bunei Speranțe către Orientul Mijlociu și Asia. Despre acestă Oceanul Indian vom discuta acum când Summitul G20, cu tema “One Earth - One Family - One Future", este gata să înceapă la New Delhi. Tema în limba indiană- "Vasudhaiva Kutumbakam"- este derivată dintr-un celebru text antic în sanscrită, Maha Upanishad. Ea dă mesajul unității globale și este un slogan perfect pentru gruparea internațională. De asemenea, evidențiază conceptul de viață și semnifică alegeri responsabile și durabile din punct de vedere ecologic. 

Seychelles insula cheie din Oceanul Indian

În apogeul Războiului Rece, stația de urmărire a forțelor aeriene americane, din pădurile tropicale, care a monitorizat sateliții sovietici, se afla pe  insula Seychelles. Războiul Rece s-a încheiat, Uniunea Sovietică s-a prăbușit și în 1996 americanii au plecat, demontând stația de urmărire și închizându-și ambasada - invocând motive bugetare pentru abandonarea a ceea ce aparent devenise un colț de lume irelevant.

În iunie 2023, Seychelles a devenit cea mai recentă țară dintr-un șir de națiuni mici din întreaga lume în care Statele Unite au înființat sau au restaurat o ambasadă ca parte a unei ample consolidări a răspunsului împotriva influenței pe care a dobândit-o China în mai mult de două decenii de ani de neglijare sau dezinteres din partea Statelor Unite în zone critice în timpul Războiului Rece.

Washingtonul a înțeles că  merită costul menținerii unei prezențe diplomatice, inclusiv în Seychelles, Tonga și Insulele Solomon, unde au fost deschise ambasade anul acesta, dar și în Maldive, Vanuatu și Kiribati, unde sunt planificate deschideri de ambasade, potrivit Departamentului de Stat al SUA. Seychelles oferă un exemplu al modului în care absența Americii a deschis ușa influenței chineze. În cei 27 de ani de la retragerea Statelor Unite, China a construit școli, spitale, case pentru familiile cu venituri mici și facilități publice, câștigând simpatia în rândul populație insulare care s-a simțit abandonată de plecarea SUA.

Majoritatea noilor ambasade care se află în Pacific, sunt o prioritate strategică pentru China. Întoarcerea Americii în Seychelles subliniază modul în care Oceanul Indian devine, de asemenea, o arenă de competiție între Washington și Beijing. SUA și China se luptă pentru influența în țările insulare din Pacific. Mărginit pe o zonă vastă din Africa, Australia, India și Golful Persic, Oceanul Indian este una dintre căile navigabile vitale din punct de vedere strategic din lume, punctul de tranzit pentru 80% din comerțul maritim global – care conform Inițiativei pentru Oceanul Indian a Carnegie Endowment și a Camerei Internaționale de Transport Naval. Pe măsură ce atenția Washingtonului s-a ”rătăcit” prin Europa, implicarea Beijingului în regiune s-a intensificat.

În 2017, China și-a situat prima unitate militară de peste mări în Djibouti, la marginea de nord-vest a Oceanului Indian. Într-un raport din 2020, Departamentul Apărării a identificat cinci țări din Oceanul Indian, dintr-o duzină de locații, în care China s-a gândit „probabil” să deschidă alte baze, inclusiv Seychelles. China este, de asemenea, singura țară care a menținut misiuni diplomatice în toate cele șase națiuni insulare din Oceanul Indian, care până de curând erau reprezentate de trei ambasade ale SUA.

Președintele Chinei Hu Jintao a numit Seychelles „o perlă strălucitoare” în timpul unei vizite în 2007, iar ministrul de externe Wang Yi a fost aici în 2021, descriind Seychelles ca „un membru important al marii familii a solidarității și cooperării - China-Africa." Când noua ambasadă a SUA din Seychelles a fost lansată în iunie 2023, Richard Verma, secretarul de stat adjunct pentru management și resurse, a devenit cel mai înalt oficial al guvernului SUA care a vizitat națiunea din anii 1990.

Poziția insulei la ecuator, fiind cea mai estică poartă de acces către continentul african, îi conferă o semnificație geopolitică uriașă. Franța și Marea Britanie au revendicat insulele în secolul al XIX-lea, Statele Unite și Uniunea Sovietică în al XX-lea - iar acum Seychelles se trezește din nou prinsă între puterile concurente. La prima vedere pentru o țară africană, Seychelles nu numără China printre partenerii săi comerciali de top. Majoritatea bunurilor sale sunt importate de Emiratele Arabe Unite, Africa de Sud și Uniunea Europeană.

Puterea soft aplicată de China în Oceanul Indian

China a devenit unul dintre cei mai importanți binefăcători ai națiunii insulare, lansând  un semn distinctiv al eforturilor sale de a câștiga populațiile din Sudul Global. Nu au existat proiecte mari de infrastructură, cum ar fi porturile, căile ferate și drumurile de mai multe milioane de dolari care au înrădăcinat stăpânirea Chinei asupra multor țări în curs de dezvoltare. Eforturile Beijingului aici sunt ieftine, dar au un impact imens într-o țară atât de mică și au fost oferite în mare parte ca și cadouri. China a construit clădirea impunătoare a Adunării Naționale unde se întrunește parlamentul ales democratic al insulei dar și clădirea Curții Supreme, ambele simboluri importante ale identității țării ca națiune.

Este în proces de finalizare a unui nou sediu pentru compania de stat de radiodifuziune, care va dubla și mai mult spațiul rețelei. Mii de localnici trăiesc în locuințe construite de China și puse la dispoziție la prețuri subvenționate - lipsa de locuințe pentru cei mai puțin înstăriți este identificată de oficialii din Seychelles drept una dintre cele mai mari nevoi sociale ale țării. Chinezii au invitat sute de locuitori în excursii la Beijing și au alocat pentru aceștia burse în China, iar Institutul Confucius din China predă cursuri de chineză în școlile primare și la universitatea, pe care China a construit-o în anii 1980 în insulă.

În schimb pentru SUA securitatea maritimă este pe primul loc pe agendă. În martie, Statele Unite au desfășurat primul exercițiu militar naval cu Franța și forțele navale din Seychelles. Acum se planifică o cooperare maritimă mai mare, pentru a ajuta Seychelles să combată provocările pirateriei, contrabandei de droguri și traficului de persoane, care sunt identificate ca fiind cele mai mari provocări externe ale arhipelagului.

Din perspectiva Chinei, investițiile în Seychelles au meritat, fie și numai pentru că se poate baza în mod constant pe Seychelles pentru a sprijini principiul unei singure Chinei, principiu care susține că insula Taiwan este o parte inalienabilă a Chinei. Și totuși încercările chineze de a-și promova propria formă de guvernământ autoritar par să nu fi afectat mândria locuitorilor din Seychelles pentru democrația lor. Recent Seychelles a votat cu Statele Unite asupra recentelor rezoluții de condamnare a Rusiei la Națiunile Unite.

În 2011, Statele Unite au înființat o bază secretă de drone pe aeroportul din Seychelles pentru a sprijini operațiunile de combatere a terorismului în Somalia și Yemen. În același an, discuțiile dintre China și Seychelles pentru a construi o instalație navală chineză în Seychelles au eșuat. 

Care este situația actuală în Oceanul Indian?

Un raport Booz-Allen, clasificat, redactat în 2005, descrie un plan al Chinei de a stabili baze navale și stații de informații pe tot litoralul Asiei de Sud. Beijingul a petrecut mult timp în ultimul deceniu încercând să stabilească relații diplomatice mai strânse cu multe națiuni din Oceanul Indian. China a semnat acorduri de ajutor, comerț și apărare de mai multe milioane de dolari în capitalele din regiune, în timp ce corporațiile de stat chineze au finanțat porturi comerciale în Pakistan (Gwadar), Sri Lanka (Hambantota și Colombo), Bangladesh (Chittagong) și Birmania (Sittwe și Kyaukpyu).

Privite alături de programul de modernizare navală la scară largă, întreprins de Marina Armatei de Eliberare a Poporului (PLAN), mulți se îngrijorează că aceste porturi aparent orientate spre comerț vor fi într-o zi modernizate în baze navale permanente. În cel mai rău caz, militarii se tem că astfel de baze ar putea permite Beijingului să amenințe securitatea Indiei, să amenințe căile maritime globale și să provoace Statele Unite pentru primatul naval regional.

Pentru Beijing în afara faptului ca au creat în aceste porturi din Asia de Sud docuri pentru navele civile/militare, de acolo pleacă conductele lor terestre către China care vor permite unor nave cisternă care alimentează China să descarce petrolul din Golful Persic acolo fără a fi nevoiți să navigheze până în apele Asiei de Est, în Marea Chinei de Sud. Astfel de aranjamente vor reduce dependența Chinei de rutele maritime precare prin „punctul de sufocare” al strâmtorii Malacca, unde Beijingul se teme că tancurile sale ar putea fi blocate de navele de război americane deja dislocate în regiune.

În numele securității energetice, astfel de facilități oferă un grad de flexibilitate pentru liniile de aprovizionare vulnerabile ale Chinei din Oceanul Indian - prin care aproximativ 80% din țițeiul importat din Beijing trebuie să călătorească în fiecare an în drum spre continent. La sfârșitul anului 2020, China dispunea în total de 360 de nave de război de suprafață și submarine, comparativ cu 297 de nave ale întregii flote a SUA, potrivit US Naval Intelligence Office (ONI). În 2025, China va dispune de 400 de nave, iar în 2030 de 425, potrivit aceleiași organizații.

Din componența marinei chineze fac parte șase submarine nucleare dotate cu dispozitive pentru lansarea de rachete nucleare (SNLE) și aproximativ 40 de submarine de atac, între care șase cu propulsie nucleară, potrivit Military Balance. SUA poate conta la rândul său pe 21 de submarine de atac și opt submarine nucleare dotate cu dispozitive pentru lansarea de rachete nucleare cu baza în Pacific, la Pearl Harbor, potrivit US Navy.

Dacă Statele Unite au 5 dintr-un total de 11 portavioane în regiune, China a început construcția celui de-al treilea portavion și construiește tot mai multe distrugătoare. Între 50 și 200 de rachete cu rază medie de acțiune DF-21 sunt pregătite pentru a atac cele 5 portavioane americane care sunt destinate Asiei. Distrugătorul chinez tipul 055 este o clasă de distrugătoare dotat cu rachete ghidate stealth, construite pentru Marina Armatei de Eliberare a Poporului Chinez (PLAN).

Nava are un design cu mai multe misiuni; combinația de senzori și arme sugerează un rol principal al apărării aeriene a zonei, cu capabilități de război anti-submarin depășind navele de suprafață chineze construite anterior. Tipul 055 este de așteptat să întreprindă misiuni expediționare  și să formeze escorta principală pentru portavioanele chineze. Statele Unite clasifică aceste nave drept crucișătoare, deoarece Marina Statelor Unite definește un crucișător ca fiind o navă mare de suprafață cu mai multe misiuni, similar clasei Ticonderoga.

Important de știut este că dacă o forță navală are acces și influență asupra acestor puncte de trecere obligatorii, ea poate supraveghea toate mișcările navale din zonă. O națiune care se mândrește cu un profil de securitate puternic în Oceanul Indian va fi un partener esențial pentru numeroasele țări litorale de-a lungul coastei sale, care se întinde din Africa, Orientul Mijlociu și până în Asia de Sud.

Șiragul de perle!

În calitate de „jucători swing” într-un „mare joc” Indo-Pacific în curs de dezvoltare, statele cu litoral la  Oceanului Indian au de câștigat mai mult oscilând între Beijing, New Delhi și Washington decât prin alinierea cu oricare dintre ele. Într-adevăr, Colombo, Dhaka, Islamabad și Rangoon se bucură deja de relații economice și militare profitabile cu două sau cu toate puterile care contează în controlul Asiei – deseori valorificând anxietățile strategice ale finanțatorilor lor pentru a-și promova propriile obiective naționale.

Indiferent de ”îndulcitorii” pe care i-ar putea oferi China, este greu de imaginat că orice regim din Asia de Sud ar pune în pericol această flexibilitate geopolitică pentru o forță navală chineză un fel de ”pied-a-terre” și o binecuvântare politică de la Beijing. În timp ce unii, în special Pakistanul, ar putea fi tentați să ofere drepturi de acostare a navelor de război chineze, astfel de mișcări nu ar putea să acorde Chinei baze suverane în străinătate. Beijingul încercă și reușește treptat să construiască  un „șir de perle” adică o serie de facilități navale economice proprii în diferite porturi de pe malul Oceanului Indian.

Transformarea porturilor comerciale în baze avansate necesită niveluri ridicate de expertiză tehnică, logistică și strategică. În ciuda competenței în creștere a forței navale chineze, cerințele acestei sarcini ar depăși probabil capacitățile Chinei pentru cel puțin încă un deceniu. Marina chineză  are puțină experiență în proiectarea forței, operațiuni comune sau operațiuni de informații sofisticate, supraveghere și recunoaștere.

Ar fi greu să se fortifice bazele militare îndepărtate folosind apărarea antiaeriană locală, active de deminare sau facilități de depozitare a munițiilor și este probabil ca acestea să fie afectate de structura chineză de comandă care este inflexibilă. Și totuși întrebare este: de ce ar investi China miliarde în baze din Asia de Sud care ar fi ”impotente” în timpul unui război? În timp ce obstacolele geopolitice și militare actuale par puțin probabil să fie depășite curând, este adevărat că obiectivele Beijingului în Oceanul Indian nu sunt pur comerciale.

Liderii chinezi sunt reticenți să continue să externalizeze securitatea căilor maritime ale națiunii lor către forțele navale americane sau indiene. Beijingul caută o prezență navală permanentă în Oceanul Indian cu acces la porturile de apă adâncă pentru ca navele chineze să se odihnească și să realimenteze. Acest lucru ar putea fi realizat, desigur, prin negocierea unor aranjamente de acostare pe termen lung în diferite porturi din Asia de Sud.

Cu toate acestea, ar fi o prostie să ignorăm avantajele strategice ale bazelor navale cu drepturi depline. În timp ce tendința Beijingului de a finanța porturile comerciale nu prevestește neapărat acest viitor îngrijorător, miza Chinei în porturile bine situate din Asia de Sud oferă o serie de opțiuni pregătite pentru o eventuală extindere. Cea mai mare provocare a Asiei nu este poziționarea forțelor navale în pregătirea conflictului, ci dezamorsarea tensiunilor maritime de dragul ordinii regionale.

Războiul Rece și Oceanul Indian

După cel de-al Doilea Război Mondial, când țările proaspăt independente din regiune s-au retras pentru a se concentra asupra problemelor economice și de securitate imediate din interiorul granițelor lor, oceanul a fost împărțit în subregiuni continentale din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Națiunile insulare s-au grupat și ele în aceste subregiuni, împărțind Oceanul Indian în primul rând în Oceanul Indian de est și Oceanul Indian de vest. Statele Unite au fost un jucător cheie în regiune în timpul Războiul Rece cu Uniunea Sovietică.

Dar mai târziu, Washington și-a redus angajamentele. Până la începutul secolului XXI, prezența SUA în Oceanul Indian s-a limitat în mare parte la sprijinirea misiunilor sale în Afganistan și Orientul Mijlociu. Parteneriatele din Oceanul Indian sunt, de asemenea, complexe în noul mediu de securitate.

De exemplu, Statele Unite continuă să mențină o bază militară pe insula Diego Garcia din Arhipelagul Chagos (Arhipelagul Chagos este un grup de 65 insule tropicale în Oceanul Indian, care se găsește la 500 km de Maldive și fac parte din Teritoriul Britanic din Oceanul India). Dar suveranitatea insulei – un teritoriu de peste mări al Regatului Unit pe care Londra l-a închiriat de la Port Louis în timpul independenței sale – este contestată de Mauritius, iar Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție în favoarea Mauritius în 2019. Deși India este un partener cheie al SUA în Oceanul Indian astăzi, New Delhi își acordă sprijinul politic în spatele scenei statului Mauritius pe principiile decolonizării și nealinierii. 

Cu Statele Unite preocupate de angajamentele sale în Pacific, Afganistan și Orientul Mijlociu, Franța și India și-au asumat rolul de furnizori cheie de securitate în regiune. Parisul este un jucător important în vestul Oceanului Indian, în timp ce New Delhi are rolul principal în estul Oceanului Indian.

Prin regiunea sa de peste mări, Reunion, Franța este membră a Comisiei Oceanului Indian, singurul forum care reunește insulele francofone ale regiunii. Cu toate acestea, Marina Indiană revendică întregul Ocean Indian ca zonă de responsabilitate și se mândrește că este prima care a răspuns la dezastrele naturale și umanitare de acolo. Alte țări sunt implicate în probleme specifice, în special pirateria maritimă: China, India, Japonia și Statele Unite și aliații săi din NATO, precum și ONU.

Toate au toate misiuni în desfășurare de combatere a pirateriei în largul coastelor Somaliei. Prezența lor se adresează unei preocupări maritime internaționale comune și este de obicei limitată la regiunea afectată din largul Cornului Africii. Dar, de-a lungul anilor, acest angajament a oferit noilor jucători, cum ar fi China, oportunitatea de a interacționa cu țările și din alte zone. Pe măsură ce echilibrul de putere predominant din Oceanul Indian este înclinat în favoarea Washingtonului și New Delhi, capacitatea Beijingului de a influența căile maritime internaționale rămâne la cote joase.

În timp ce India și SUA se mândresc cu mai multe grupuri de atac, submarine nucleare și flote cu experiență în ocean - susținute de bazele americane din Bahrain și Diego Garcia - marina în curs de dezvoltare a Chinei abia începe să proiecteze putere în străinătate. Chiar dacă navele de război al Chinei ar putea într-o zi să conteste căile maritime din Oceanul Indian, Flota a cincea americană ar deține totuși un avantaj geopolitic - exercitând, așa cum o face, un control aproape total asupra accesului la sursa de petrol din Golful Persic.

În Oceanul Indian, SUA, India și aliații dețin insule care oferă acces strategic și ating zone importante ale oceanului. Aceste insule – Cocos Keeling (Australia), Reunion (Franța), Andaman și Nicobar (India) și Diego Garcia (Statele Unite ale Americii/Marea Britanie/Mauritius) – sunt situate strategic. Toate acestea oferă oportunități de a aborda în comun amenințările și provocările emergente din Oceanul Indian.

Post Scriptum: Este clar că relațiile dintre Statele Unite și China rămân tensionate, deși au curs vizitele oficialilor americani la Beijing pentru a relua dialogul. Știrea că Xi ar putea să nu se deplaseze în India se datorează publicării la Beijing a unei hărți care include în teritoriul chinez statul Arunachal Pradesh și al platoul Aksai ce fac parte din India. De asemenea recentul Summit BRICS nu a avut rezultatele scontate cu excepția primirii de noi membri.

Noua Ordine pe care o prevesteau analiști rămâne un vis!. Xi este acum la prima absență de la Summitul G20 de când a participat pentru prima dată în 2008. Oricum surse din sistemele de informații spun ca Xi se va întâlni cu Putin în octombrie. Consilierul pentru politică externă al Kremlinului, Iuri Ușakov, a declarat în iulie că Putin plănuia să viziteze China în octombrie, la momentul celui de-al treilea forum „Belt and Road”, răspunzând unei invitații emise de Xi în timpul unei vizite de stat în Rusia în martie 2023. Kim Jong-un, liderul Coreei de Nord, plănuiește să călătorească în Rusia luna aceasta pentru a se întâlni cu președintele Vladimir Putin și pentru a discuta despre posibilitatea de a furniza Rusiei mai mult armament pentru războiul din Ucraina dar și pentru alte cooperări militare, potrivit unor oficiali din Alianță.

Într-o plecare rară din țara sa, Kim va călători de la Phenian, capitala Coreei de Nord, probabil cu un tren blindat, la Vladivostok, unde se va întâlni cu Putin. Putin vrea un acord cu Kim prin care acesta să trimită Rusiei obuze de artilerie și rachete antitanc. În schimb Kim ar dori ca Rusia să ofere Coreei de Nord tehnologie avansată pentru sateliți și submarine cu propulsie nucleară, au spus oficialii. Pe lângă ajutorul tehnologic militar Kim caută ajutor alimentar pentru națiunea sa sărăcită.

De asemenea Rusia discută posibilitatea de a organiza un exercițiu naval comun cu Coreea de Nord și China. În timpul vizitei în Coreea de Nord, Shoigu a propus un exercițiu trilateral care să includă și China, potrivit unui raport al agenției de știri Yonhap din Coreea de Sud. Sunt multe de discuta despre trilaterala China-Rusia-Coreea de Nord dar o vom face într-un alt material. 

Editorialul poate fi văzut AICI