China şi-a prins cu pompă al 70-lea trandafir în buchetul de republică comunistă. Dar brumele toamnei care să-i scuture sunt mai aproape decât s-ar crede.

Un editorial de Thierry Walton pentru Le Figaro.

Republica Populară Chineză, fondată în 1949, îşi sărbătoreşte pe 1 octombrie 70 de ani: vârsta maturităţii sau începutul senescenţei pentru un regim care se crede nemuritor?

Întrebarea poate părea nelalocul ei, câtă vreme ţara pare să fie într-o stare de sănătate. Coabitarea inedită între puterea comunistă şi o economie cu vocaţie capitalistă nu are nici un antecedent. Tentaţia nu este mică de a dori să compari URSS, un alt mare imperiu comunist la vremea sa, astăzi dispărut, care a cunoscut şi el, în 1987, o glorioasă aniversare de 70 de ani în octombrie, înainte de a se prăbuşi câţiva ani mai târziu.

La acea vreme, nimeni nu ar fi prezis nu astfel de deznodământ. Regimul sovietic îl avea în frunte pe Mihail Gorbaciov, un tânăr secretar general (în comparaţie cu predecesorii), care promitea transparenţă – Glasnosti şi deschidere – Perestroika.

Seducţia pe care o exercita sucea capetele elitelor occidentale, politice, economice, mediatice, gata să îi acorde credit moral şi financiar.

Actualul nr. 1 chinez, Xi Jinping, nu are nimic charismatic. El nu a avut niciodată de gând să reformeze regimul, şi foloseşte mai uşor bâta decât morcovul pentru a se impune în faţa restului lumii.

O altă mare diferenţă: economia sovietică dădea de multă vreme semne de oboseală, de unde şi reformele plănuite de Gorbaciov. China de azi încearcă mai degrabă să cucerească noi pieţe decât să seducă investitorii occidentali.

Similitudini există totuşi între situaţia de ieri a URSS şi problemele actuale ale Republicii Populare. Lucru de natură a strecura oarecari îndoieli privind perenitatea regimului chinez. Sub conducerea Uniunii Sovietice, lumea comunistă a cunoscut o formidabilă expansiune în anii 1970. Nu mai puţin de zece ţări din Asia şi Africa au ales atunci calea marxism-leninismului, cel mai adesea pe calea armelor. Acest deceniu a consfinţit de altfel cucerirea de către Kremlin a Europei centrale şi răsăritene după Al Doilea Război Mondial, cu recunoaşterea frontierelor şi a regimurilor socialiste, din spatele Cortinei de Fier, parafată prin acordurile de la Helsinki, semnate în vara lui 1975 de toate ţările Bătrânului Continent, plus Statele Unite şi Canada.

Pentru Moscova, aceste acorduri, mult timp negociate, însemnau recunoaşterea imperiului său. Acest succes a sfârşit prin a se întoarce împotriva URSS. Libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor între Est şi Vest, conţinute în clauzele ratificare, au oferit disidenţilor posibilitatea de a revendica mai multă libertate. Grevele din Polonia, Charta 77 în Cehoslovacia, contestaţiile din România şi Ungaria..., aceste mişcări revendicându-se de la drepturile omului, au zguduit puţin câte puţin imperiul sovietic. La doi ani după aniversarea a 70 de ani de la Revoluţia din Octombrie, sărbătorită cu mare pompă la Moscova, în 1987, Europa de Est îşi regăsea libertatea, şi după patru ani URSS dispărea.

China este astăzi prezentă pe toate pieţele din lume, fără a-şi deschide totuşi în întregime frontierele întreprinderilor străine. Considerată la început ca o binecuvântare, investiţia în fostul imperiu de Mijloc a devenit un drum al Crucii pentru numeroase societăţi occidentale (taxe, cote de producţie, opacitatea managementului, corupţie etc.) Multe dintre ele aleg să plece în timp ce economia chineză este tot mai jenată de o rată de creştere care s-a înjumătăţit în ultimii zece ani (astăzi în jur de 6% potrivit datelor oficiale, care trebuie luate cu multă precauţie).

Războiul taxelor vamale declanşat de Trump din cauza concurenţei neloiale din partea Beijingului (manipulări monetare, subvenţii de stat pentru companiile naţionale, violând reglementările OMC) complică situaţia pentru această economie dependentă în mare măsură de exporturi.

China a profitat de posibilităţile oferite de economia globalizată, cu riscul de a plăti acum consecinţele.

Regimul a mizat pe creşterea economică. Îmbogăţirea populaţiei, care nu poate fi negată, a compensat absenţa libertăţii. Actuala încetinire economică riscă să repună în cauză acest model în care cetăţeanul chinez nu are alte drepturi decât cel de a consuma.

Accelerarea epidemiei de pestă porcină care loveşte astăzi mediul rural (aproape jumătate din efectivele de porci au fost sacrificate) afectează direct populaţia, mare consumatoare de carne de porc. Această criză are un potenţial exploziv în plină aniversare a regimului şi în apropierea sărbătorilor de sfârşit de an.

Strângerea politică a şurubului de către Xi Jinping, de la sosirea sa la putere, a degradat de altfel imaginea regimului. Opinia publică mondială uitase că această ţară trăieşte sub cizma unui partid stat atotputernic. Astăzi, pânza pe care Beijingul o ţese peste lume cu noile sale „drumuri ale mătăsii”, iar acapararea bogăţiilor miniere din Africa provoacă îngrijorare.

Secolul XXI chinez, pe care naivii îl credeau o nouă eră a umanitate, nu are nimic dintr-un viitor strălucitor. Dimpotrivă, China inspiră din nou teamă, mai ales ţărilor învecinate, în primul rând hongkonghezii foare decişi să nu piardă ce le-a mai rămas din libertatea trecută. Această mişcare de contestare aminteşte foarte bine de cele ale europenilor de est din anii 1980.

Regimurile autoritare, şi totalitare în plus, s-au crezut dintotdeauna eterne. Prăbuşirea URSS a arătat că dispariţia lor poate fi la fel de rapidă ca şi apariţia.

Evident, Republica Populară Chineză nu este încă în acest stadiu, dar această a 70-a aniversare care trebuie să marcheze în mintea conducătorilor săi triumful regimului, se desfăşoară într-o atmosferă sumbră, care ar putea cu adevărat să anunţe un declin.

PS Pentru prima dată de la începutul protestelor din Hong Kong, poliţia chineză a tras cu gloanţe adevărate în plin. Sfârşitul e mai aproape decât pare.