Sărăcia îi aștepta cu masa pusă în fiecare zi. Trei-patru cartofi rătăciți într-o zeamă galbenă și fără gust era toată mâncarea lor. Maică-sa avea tristețea veșnic încrețită pe frunte, gândind cum să închidă gurile căscate de foame. La ce naiba făcuseră șase copii? Da cum să-i lepede? Un avort era prea scump, iar alte metode să se ferească nu știau. Măcar n-avea păcatul morții pe lumea cealaltă. Cum îi dăduse Dumnezeu, așa îi păstrase pe toți – patru fete și doi băieți, veniți unul după altul ca vagoanele de tren.

O vreme trăiseră din ajutorul social și alocațiile copiilor, dar Gheorghe avea patima alcoolului care înghițea toți banii. Iarna bătea să rupă ușa, iar lemne de foc n-aveau. Copiii vedeau carnea numai în fime (da, aveau televizor, că altfel viața-i tristă). Cel mai mare - Costel - avea 16 ani și de la 10 ani muncea cu ziua prin sat. N-apucase să meargă prea mult la școală, dar se iscălea corect și număra bine banii.

Tată-său, Gheorghe, când nu era beat, făcea pe șoferul la o firmă din Giurgiu. Ce nu știau patronii, e că mai tot timpul omul era beat, așa că, zi de zi, mergea cu certificatul de deces în buzunar, fără să-i pese că avea acasă șapte suflete de hrănit.

- Mă, Gheorghe, las-o dracului de băutură, că într-o zi te ia ăl de Sus.

El nu și nu. Că morții ăia din statisticile poliției sunt alții, nu el, și numai ăia o să pățească nenorociri. Ei, dar nu-i întotdeauna numai cum crede omul și uite așa Gheorghe a rămas fără un picior. Medicii i l-au tăiat de la genunchi în jos, că n-aveau altă cale. Fiarele contorsionate ale mașinii îl striviseră, iar o creangă din copacul în care intrase aproape că îi secționase artera femurală. Câțiva milimetri au lipsit să nu-i mănânce coliva. Fusese atât de beat că medicii simțeau nevoia să-i dilueze sângele.

A bolit săptămâni întregi și doar bunul Dumnezeu l-a pus pe picioare. Când era tocmai să iasă din spital, o doamnă grasă l-a abordat fără nicio introducere :

- Ascultă, omule, nu vrei să lucrezi pentru mine?

- Păcatele mele, ce să mai lucrez fără picior?

- Câți ani ai?

- 46, a răspuns Gheorghe, deloc interesat de oferta femeii.

- Tocmai de un om ca tine aveam nevoie. Plătesc bine, să știi.

Ultimele vorbe l-au cucerit.

- Cât?

- Ai copii?

- Am șase.

- Măiculiță, unde te-am găsit? Atunci dacă ai copiii tăi, o să câștigi și mai bine.

- Ce trebuie să fac?

- Hai să te duc acasă. Unde stai? Câți ani au copiii?

- Păi cam toți anii. Aia mică are un an și jumătate, iar Costel are 16.

- Perfect! Opresc la magazinul ăsta să le iau niște dulciuri.

- Tot nu-mi spuneți ce trebuie să fac?

- Acum îți spun. Stai numai să te duc acasă, să-ți cunosc copiii și nevasta.

Nu prea pricepea el care-i treaba cu copiii și cu nevasta, dar cucoana asta era prea hotărâtă ca să se răzgândească. Când a intrat pe ușă, copiii nu l-au recunoscut. Cea mică nici nu prea-l văzuse pe acasă, așa că a început să plângă când a dat să o ia în brațe.

- Da nu trebuia să ieși săptămâna viitoare?

- Ce să fac, femeie, dacă mi-au dat drumul mai devreme? Cică aveau nevoie de paturi. Da nu prea te bucuri să mă vezi! Unde-i Costel ?

- Da cine mai știe? S-a înhăitat cu doi golani din sat și toată ziua umblă brambura.

- Bună ziua!

Doamna cea grasă a intrat încărcată de plase.

- Asta cine mai e?

- Mihaela e numele meu. L-am adus pe domnul acasă și vreau să-i dau de lucru. Am niște dulciuri pentru copii.

Nevasta stătea încremenită, cu vorbele strivite de dinții încleștați. Să fie oare cu putință? Dumnezeu să-și arunce ochii și spre ei?

- Gheorghe, ce stai ca mutu? Ia plasele alea de la doamna.

- Cum să car eu plase, femeie? Nu vezi că sunt într-un picior?

- Păi da, că n-aveam destule pe cap. Acu trebuie să am grijă și de tine!

- Auzi, fă, abia am venit și sari cu gura la mine? Prost eu că nu m-am dus în lume.

- Unde să te duci, mă, așa olog? Și sărac lipit.

- Tu vorbești? Că nu mai ai un dinte în gură.

- Haideți să vă dau o mână de ajutor, s-a băgat în vorbă doamna. Uite de ce am venit eu azi aici. Vă mutați la București și o să lucrați pentru mine – toată familia!

Oamenii nu scoteau o vorbă. Doamna a continuat.

- Am o casă în București, e a voastră. Vă dau căldură și mâncare, haine pentru copii. În schimb, voi o să cerșiți pentru mine împreună cu copiii voștri. Cel mare poate lucra și singur. Ce ziceți?

- Cerșetori, Gheorghe? Asta vrei tu? Mai bine murim de foame.

- Nu fi proastă, ies bani frumoși.

- Și de ce am nevoie de tine ca să cerșesc? a întrebat Gheorghe.

- Pentru că n-ai unde să stai, iar dacă ești pe cont propriu, într-o săptămână îți ia gâtul.

În timpul ăsta, Costel, băiatul cel mare, tocmai se întorcea acasă. Când l-a văzut pe ta-su s-a speriat :

- Ți-au dat drumul?

- Da ce, mă, am fost la pușcărie? Mă bucur că te bucuri să mă vezi.

Doamna îl măsura pe Costel și părea că își face calcule.

- O să faceți bani mulți cu băiatul ăsta. E tare frumușel. Deci, cum rămâne? Vă mutați la București?

- Ne mutăm la București, mamă? A întrebat Costel cu o sclipire în ochi.

- Dacă tac-tu vrea să ne facă cerșetori, ne mutăm, ce să facem?

Gheorghe și-a privit piciorul ciuntit și l-au apucat transpirațiile:

- Auzi, doamnă, da cărucior îmi dați? Că nu pot să stau într-un picior.

- Îți dăm și cărucior. Deci te-ai hotărât?

- Gata, ce să mai! Mergem la București.

În două săptămâni erau gata mutați. Îi cam păcălise doamna cu casa. Era o amărăciune de bloc în Ferentari, cu maldăre de gunoaie de jur împrejur și un miros tăios de urină și alte chestii umane. Da aveau televizor. În fiecare noapte se auzeau plânsete de copii, înjurături, bătăi, sirene de poliție. Viața era a naibii de grea.

Un țigan mai spălat, cu mutră de șmecher, s-a ocupat de instruirea lor. Ce să spună, cum să ceară, când să fugă, cui să dea socoteală. Cel mai încântat era Costel. Singur toată ziua, printre mașini frumoase, încercând să înmoaie sufletele cu fața lui nevinovată. În prima săptămână n-au făcut mare lucru. Ba unul dintre copii se smulsese din brațele maică-sii, iar o oglindă îi fracturase brațul. Gheorghe nici n-apucase să vadă numărul mașinii. Oricum nu se punea problema să anunțe poliția.

- În loc să-mi aduceți bani, mă băgați la cheltuieli? Urla țiganul văzând mâna ruptă a copilului.

- Trebuie să o ducem la spital! se ruga Gheorghe.

- Ce spital? Îți trimit pe unul care știe să pună oasele la loc. Mâine dimineață vreau să vă văd pe toți în stradă. Deja aveți restanțe.

Costel era singurul cu performanțe la locul de muncă, iar asta salva familia de la evacuare.

- Faci treabă bună, îi spunea țiganul, o să treci la nivelul următor în curând.

- La ce?

- Lasă că vezi tu.

Vara a trecut, la fel și toamna. Frigul începea să le îngreuneze munca, iar pe șoferi îi făcea să nu mai deschidă atât de ușor geamul mașinii ca să le întindă câțiva lei. Copiii mergeau bolnavi, cu mucii adunați la nas, să cerșească. Gheorghe și nevastă-sa se certau mai mereu, iar femeia îl tot amenința cu plecarea. Într-o noapte, cineva i-a furat căruciorul.

- Da-le-ar Dumnezeu să rămână fără picioare!, se văita Gheorghe. Cum mai lucrez eu?

Să primească alt scaun nici nu se punea problema.

- Ia-ți gândul! Trebuie să-mi dai banii pe primul scaun și tu vrei altul? Zi mersi că-ți dau o cârjă, ar trebui să ți-o cumperi singur.

A fost o iarnă grea, care i-a pus pe toți la pământ. Fata cea mică s-a ales cu o pneumonie și în trei săptămâni au îngropat-o.

- Numai cheltuieli am cu voi și câștig din părți, se plângea iar țiganul. Coșciuge nu mai cumpărasem. Știți că alea de copii sunt mai scumpe?

Moartea copilei a adâncit și mai mult rănile familiei.

- Nu ne era nouă mai bine, Gheorghe, cu alocația copiilor și cu ajutorul tău social? O să ne bagi pe toți în pământ.

- Ia mai taci, fă! Ce, crezi că mie îmi convine?

Între timp, Costel era pregătit pentru nivelul următor, cum îi promisese țiganul. Acasă nu suflase o vorbă despre asta.

- Gheorghe, mie nu-mi place băiatul ăsta, ascunde ceva. Femeia parcă presimțea că nu-i a bună.

- Costele, mamă, să nu faci vreo prostie! Că țiganul ăsta e un nenorocit și te bagă în față.

- Ia mai lasă-mă, fă, acum ți-ai găsit să-ți faci griji pentru mine? Da când mă trimiteai să muncesc cu ziua, nu-ți părea rău?

- Tu să nu vorbești așa cu maică-ta! S-a enervat Gheorghe și i-a ars o scatoalcă.

- Ce faci, mă, dai în mine? Costel avea pumnul ridicat să-și lovească tatăl. S-a răzgândit în ultima clipă și a ieșit trântind ușa:

- Zi mersi că ești olog, că altfel....De luna asta nu mai dau niciun ban pentru voi.

Până seara, cei doi părinți n-au mai fost buni de nimic. În noaptea aia, Costel n-a mai venit acasă. Și nici în următoarele.

- Gata, femeie, plecăm de aici. Ne întoarcem la noi acasă. Mă duc să dau de Costel și ne urcăm în primul microbuz.

Gheorghe l-a căutat ore bune. Un vecin milos s-a îndurat de el și i-a zis:

- Fii-tu s-a băgat la speciale. Ai grijă cu el.

Gheorghe n-a prea înțeles ce era cu specialele, dar i-a mulțumit omului că îi spusese unde să își găsească copilul. În drumul spre Mogoșoaia, Costel pândea la o intersecție. Un alt coleg, chinuia un copil mic, forțându-l să stea în brațe, deși nu voia. La un moment dat, semaforul s-a făcut verde și o doamnă aflată la volanul unui BMW a accelerat.

De nicăieri, pe capota mașinii a aterizat un copil. Speriată, femeia a frânat și a coborât cu teama că a provocat o nenorocire. Nici n-a apucat să facă doi pași, că la volanul mașinii ei s-a urcat un băiat care a plecat în viteză, fără să-i pese de strigătele femeii. Era Costel.

- Dumnezeule, l-au pus să fure mașini! Și n-are nici permis... și-a spus Gheorghe și s-a aruncat inconștient în fața mașinii, cu gândul să o oprească.

Costel n-a apucat să-și vadă tatăl, dar l-a lovit cu roata din dreapta într-una din cărje, trântindu-l la pământ. A simțit că a trecut cu roata peste un obstacol și a împietrit - lovise un om.

În el se dădea o luptă surdă - să fugă sau să se oprească.