Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Cel mai rușinos moment al culturii române în 2016
Cel mai rușinos moment al culturii române în 2016

Cel mai rușinos moment al culturii române în 2016

Clasamentele de sfîrșit de an în materie culturală nu spun, de fapt, nimic. Mai întîi, pentru că sfîrșitul anului calendaristic rămîne o convenție totuși fragilă, fără relevanță pentru curgerea și ordinea spiritului.

 Sfîrșitul de an are o singură semnficație reală: încheie bilanțurile contabile ale afacerilor. Este momentul în care toată lumea trage linia și face socoteala. În afaceri și economie, în general cînd e vorba despre cheltuieli și venituri, un asemenea moment este necesar. În cultură, însă, să tragi linia și să faci socoteala este într-atît de nepotrivit, încît pare o neghiobie în toată regula. În al doilea rînd, pentru că toate aceste clasamente exprimă puncte de vedere în sine contradictorii: ele sînt rezultatul acumulării cantitive a unor percepții calitative. Subiectivitățile se adună riguros, aritmetic – vă dați seama ce oroare intelectuală? Sensibilitatea cuiva se trasformă în-o unitate perfect egală cu sensibilitatea altuia și, uite așa, sînt puse pe cîntar ca să vedem care grămadă de sensibilități e mai grea. Această conversie a subiectivității în obiectivitate este o înșelătorie, de fapt. Unde mai pui că se folosește, mai mereu , logica aparent ireproșabilă a majorității sau, cel puțin, a ponderilor. În unele clasamente, e folosit întregul public. În altele, e folosit un anume grup cultural. În altele, e folosit un juriu. Chiar și în cazul celor care fac clasamente de unii singuri, tot operațiunea imposibilă de traducere a subiectivității în obiectivitate se produce. Cel mai corect mi se pare a fi să mărturisești la un posibil bilanț ce crezi tu, fără să ai pretenția ca și alții să te urmeze, dar și fără să ai vanitatea de a te simți unic, inimitabil, special, singurul care vede corect într-o lume de orbi, în cazul în care opțiunea ta nu e urmată de nimeni.

Pe mine, în 2016, unele lucruri mai degrabă m-au durut decît m-au bucurat în cultura română. Cum memoria rănilor este mai pregnantă decît memoria desfătărilor, scriu astăzi despre ceea ce cred că a fost cel mai dureros/rușinos moment cultural al anului 2016 și mă rog lui Dumnezeu să nu mai fiu pus să trăiesc așa ceva.

Pentru mine, cel mai mare eșec cultural al anului 2016 a fost povestea achiziționării „Cumințeniei Pămîntului”. Pe cei care cred că politica e totul, și sar în sus de bucurie că doi miniștri ai culturii din guvernul Cioloș au dat-o de gard rău de tot, din nepricepere orgolioasă, îi rog să se oprească aici. Nu e vorba despre politică, despre partide, despre tehnocrați și politicieni. Ideea subscripției în sine nu a fost rea (mai ales că părea a fi o mutare cumva impusă de unele hîrtii oficiale lăsate de trecutul guvern), dar executarea ei a fost catastrofală. Și fac un reproș mic celor care au condus toată treaba, pentru că li s-a atras atenția încă de cînd se mai putea repara ceva că totul merge spre eșec, iar ei au răspuns, încîntați de ei înșiși, că știu ce fac, că așa e bine, că va fi bine. Dar nu orgoliul și nici dezinteresul cîte unui înalt oficial m-a rănit. Cu așa ceva m-am obișnuit – am făcut politică cîțiva ani și am văzut de prea multe ori ce înseamnă convingerea cuiva care evident nu se pricepe că, de fapt, se pricepe. Partea dureroasă a acestui eșec nu este deloc politică. Ceea ce a rănit sufletul României, după părerea mea, a fost atitudinea românilor față de această campanie, și nu neapărat prostia de care a dat dovadă Guvernul prin felul în care a condus-o. Cînd s-a anunțat suma negociată cu proprietarii, în țara obsedată de propria sărăcie, sugrumată de mania persecuției, traumatizată de jafurile de miliarde de euro anual și de corupția cosmică numită România, au început să se scurgă pe canalele media mizerii resentimentare. În România nu există mai mult de trei sau patru oameni care chiar se pricep la piața mondială de artă (acolo unde există Brâncuși fără nici o contribuție românească, de altfel). Piață foarte dfierită de cea românească, subliniez.

E mult, domne! Cineva ne fură banii! Cine? SRI-ul, Cioloș, Iohannis, oculta, Sistemul! Apoi, a apărut ideea că lucrarea oricum nu poate pleca din țară, de ce dracu să o cumpărăm? Hăhăhă! Păi ce, sîntem proști? Dăm o lege și o luăm degeaba, de ce să dăm bani pe ea? Diferența enormă dintre a avea o capodoperă în proprietatea și folosința statului și a avea aceeași capodoperă în interiorul țării nu se vede, dacă ești un bizon în noroi convins că ești un înger al cerului. Dar chiar dacă nu o vezi, ea există. În fine, s-au mai auzit și comentarii legate de valoarea însăși a lucrării despre care nu vreau să vorbesc, pentru că ar însemna să merg în inima vandalismului cultural și refuz să fac acest lucru.

Piața internațională îl ține pe Brîncuși la prețuri foarte ridicate. Niciodată România nu l-a ajutat pe Brăncuși. Opera lui e acolo unde e exclusiv datorită geniului lui. În 2016, cu un efort dement, România a subminat cota lui Brâncuși. „Noi îl ținem sus și românii ne-au arătat că nu merită, că trebuie să-l ducem în jos” – mi-a spus un colecționar francez, uimit. Din fericire, România este un teritoriu cultural complet lipsit de influență pentru nivelul la care a ajuns Brâncuși. Prostia noastră ne poate dăuna doar nouă, pe el nu-l poate atinge. Lumea antenelor și a gazetelor românești este atît de închisă, încît nu poate face rău decît celor care acceptă să trăiască în ea.