În zilele însorite ale venirii la putere a lui Justin Trudeau un jurnalist l-a întrebat de ce cabinetul lui e alcătuit în proporție de 50% din femei. Trudeau i-a dat un răspuns devenit între timp celebru: „Pentru că suntem în 2015”.

Dacă vreți să aflați de ce și-a anunțat el luni intenția de a demisiona, răspunsul e la fel de simplu: Pentru că suntem în 2025.

Politica progresistă, un eșec în toată lumea

Cariera politică a lui Trudeau a urmat aceeași traiectorie descrisă și de politica progresistă mondială în decursul ultimului deceniu, reflectând parcursul transformării ei de la instantaneul unui optimism tineresc la starea deplorabilă în care se regăsește acum.

La preluarea puterii Trudeau a fost descris de revista New York Magazine drept o păpușă pentru copii care vine la pachet cu hăinuțe de schimb - și nu părea să se înșele prea mult. Acum e ridiculizat tot mai mult de „masculino-sferă”.

În 2015 Trudeau se situa în avangarda unui nou gen de politică, atât în ce privește modul în care a ajuns la putere cât și în privința felului în care a optat s-o folosească.

El a exploatat forța în curs de afirmare a rețelelor sociale, pozând într-o celebritate accesibilă pentru a-și câștiga primele alegeri.

Politicile identității ale lui Trudeau nu au putut masca incompetența

Odată ajuns la putere, a insistat pe sexul și etnia persoanelor numite de el în demnități publice la fel de mult pe cât a insistat și pe viziunea politică a acestora.

În prezent acea politică identitară contribuie la prăbușirea lui, iar rețelele sociale nu-l mai agreează.

Trudeau a rămas însă același. Numai că vremurile s-au schimbat în jurul lui. Cel mai rău lucru pe care-l poți afirma despre el - și eu l-am spus deja - e că Trudeau nu e capabil să înfrunte realitățile noii lumi polarizate.

Însă această neputință își are rădăcinile tocmai în lucrul care l-a adus în fruntea guvernului.

„Nu există o identitate fundamentală, nu [există] un curent de centru în Canada”, declara el pentru The New York Times Magazine în 2015.

„Există valori împărtășite - deschidere, respect, compasiune, disponibilitatea de a munci din greu, de a ajuta reciproc, de a căuta egalitatea și dreptatea. Aceste calități sunt cele care fac din noi primul stat post-național.”

Staul post-național, pariul greșit al lui Trudeau

Această viziune părea, la momentul în care el a exprimat-o, de o contemporaneitate marcantă, îndrumând Canada în aceeași direcție în care o apucase întreaga lume: a deschiderii, a anulării granițelor, a expansiunii schimburilor culturale și economice.

El nu și-a pus întrebarea - și nu mulți și-o puneau - cum ar fi urmat să arate un „stat post-național” sau cât de viabil ar fi putut fi el.

Termenul în sine sună spectaculos - un mod de existență politică eliberat de diversele sminteli ale naționalismului. În practică însă, nu este clar cum ar putea supraviețui un stat post-național.

Patriotismul a intrat într-un declin remarcabil sub Trudeau. Doar 34% din cetățeni mai afirmă astăzi că sunt mândri că sunt canadieni, față de 52% în 2016.

Eșecul viziunii de includere a lui Trudeau depășește problematica războiului cultural.

Trudeau a scăpat din mână imigrația

Super-puterea economică a Canadei a avut dintotdeauna drept fundament consensul transpartinic asupra unei imigrații exigent reglementate, o politică vitală pentru reîmprospătarea populației mici și îmbătrânite a țării cu muncitori calificați.

Politica post-pandemică a cabinetului Trudeau de a aduce în țară jumătate de milion de imigranți pe an, fără nici un fel de plan limpede de a gestiona impactul venirii lor asupra locuințelor și infrastructurii, a fost o catastrofă; credința lui în calitatea de forță pozitivă a imigrației e posibil să fie mult prea naivă pentru a-i permite să-și pună întrebări și cu privire la limitele ei.

Rezultatul e acela că proporția canadienilor care consideră că rata imigrației e exagerată a crescut cu peste 30% - numai în ultimii doi ani.

Uneori Trudeau pare a întruchipa mimarea virtuții fără implementarea unor politici publice propriu-zise, cea mai nocivă trăsătură a politicii progresiste pe parcursul degradării ei în ultimul deceniu.

Mimarea virtuții, virtutea progresiștilor

Deceniu în care conștientizarea teritorială [„land acknowledgments”: practică prin care diverse instituții declară public că regretă că funcționează pe teritorii furate de albi de la indigeni - n.trad.] a devenit o practică uzuală în Canada - dar în care speranța de viață a amerindienilor s-a prăbușit.

Aș mai putea adăuga că mimarea virtuții este acum, și a fost întotdeauna, o maladie a Canadei în general, nu doar a lui Trudeau. Lucrul pe care canadienii au ajuns să-l deteste în privința lui Trudeau au ajuns să-l deteste și în privința lor înșiși, fapt care explică, măcar parțial, intensitatea acestei uri.

Canadienii au tendința de a se întoarce împotriva premierului lor cam o dată la 10 ani. Guvernul Harper s-a prăbușit brutal în 2015, la fel și cabinetul liberal al lui Paul Martin în 2006.

Partidul Conservator Progresist al lui Brian Mulroney și-a pierdut în 1993 toate locurile din parlament, mai puțin două.

Ce urmează după Trudeau

Plecarea lui Trudeau se înscrie așadar într-o tradiție: modul în care canadienii le mulțumesc conducătorilor pentru serviciul depus în slujba lor e să-i expedieze pe ușă afară cu un șut în posterior, încălțați cu cizmele cu cel mai ascuțit vârf pe care le pot găsi.

Într-un anumit sens, Trudeau e un personaj tragic - același lucru care l-a ridicat în slăvi acum îl distruge. Lucrul la care a excelat a fost acela de a-și folosi șarmul fotogenic pentru a obține adoptarea unor politici publice serioase și importante.

În prima jumătate a guvernării sale, cabinetul Trudeau a redus cu 50% sărăcia în rândul copiilor; a legalizat marijuana și sinuciderea asistată de medic; a realizat investiții considerabile în asistența socială pentru copii.

A doua jumătate a fost caracterizată de crize: negocierile cu o administrație Trump tot mai haotică, pandemia și inflația. Orice evaluare rezonabilă va ajunge la concluzia că guvernul Trudeau le-a gestionat pe toate trei conform celor mai mari așteptări.

Decontarea abuzurilor din pandemie

Conducătorii rămași la putere în urma pandemiei au fost respinși de electorat pe toată planeta. Respingerea e logică, dar nu înseamnă și că se subscrie bunului simț.

Trudeau va fi în continuare un premier cu mâinile legate, până când partidul își va alege un nou șef. (El a anunțat luni că va demisiona și din calitatea de lider al Partidului Liberal.)

Cel puțin deocamdată, 2025 nu pare a fi anul dedicat nuanțelor ori înțelegerii cu compasiunea a evenimentelor, așezate în contextul lor. Cu toate acestea, două lucruri pot fi valide concomitent.

Politica de reprezentare a lui Trudeau a făcut implozie într-un puseu al bunelor intenții, dar totuși el lasă în urmă moștenirea unei Canade mai bine configurate.

S-ar putea ca într-o bună zi și canadienii să observe această dualitate. Dar s-ar putea ca acea zi să vină abia în 2035.

(Articol de Stephen Marche, scriitor canadian, Toronto, în New York Times; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)