Totodată, mă atașez mult prea tare de oameni, de locuri, de obiecte. Astfel, mi-e foarte greu să mă mut într-o chirie nouă și mi-e foarte greu să arunc sau să donez lucruri.

Combinate, aceste două defecte au următoarea consecință: nu pot arunca bilete (de film sau autobuz), bonuri, scrisori, nu pot șterge mail-uri, mesaje, poze etc. De ce? Pentru că ele nu numai că îmi amintesc de un eveniment
important, dar păstrează în scris și data evenimentului.

Sunt doar niște chestii materiale, până la urmă, niște chestii cărora le dau prea multă importanță și care mă fac să uit
de lucrurile esențiale. Rezultatul? Casa plină de amintiri inutile, memorie mereu plină la telefon etc. Însă, pe lângă efectele vizibile pe care le au aceste defecte ale mele, sunt unele majore care se manifestă în plan sufletesc: trăiesc foarte mult în trecut, mă întristez din toate nimicurile și uit să prețuiesc mai mult ceea ce am în prezent și momentele frumoase ce stau să îmi bată la ușă.

O seară de vineri

Ei bine, vreau să împărtășesc cu voi o povestioară reală din viața mea, care m-a făcut să realizez cât de mult greșesc legându-mă sufletește de orice și supărându-mă din nimicuri, o povestioară despre cum am primit cel mai rapid răspuns de la Dumnezeu.

Era o seară de vineri. Mă aflam la facultate, la unul dintre cursurile anului II. Eram genul de persoană care nu rata niciun curs, chiar dacă se întâmpla uneori să fie un curs din care să nu înțeleg mai nimic și să stau doar acolo, citind o carte sau găsind o modalitate de a face să treacă timpul.

Cu ce începeam notițele la fiecare curs? Nu cu titlul, ci cu DATA. Ei bine, și acest curs de vineri seara se întâmpla să fie genul de curs menționat mai sus. Așa că mi-am găsit o ocupație care să facă să treacă mai repede timpul, să ajung la mult așteptatul weekend.

Am început să eliberez din memoria telefonului: m-am apucat să șterg mesajele fără o însemnătate anume. Fiind un telefon cu taste, pe care îl aveam încă din liceu, și fiind o acțiune pe care eram nevoită să o fac des din cauza memoriei, știam pe de rost mișcările de ștergere a mesajelor.

Așa că iată-mă executând mecanic aceeași mișcare, în timp ce încercam să mai înțeleg câte ceva din curs.

Lacrimi după amintiri

Într-un moment de neatenție, inevitabilul s-a produs: am dat ștergere la toate mesajele din telefon! Nefiind un smartphone (la care există aplicații de recuperare a fișierelor șterse), nu se mai putea face nimic: tocmai îmi
ștersesem o mare parte a amintirilor din ultimii ani de viață.

Când am realizat ce am făcut, am simțit în piept o durere fizică, am simțit că rămân fără aer, iar privirea mi s-a încețoșat cu o viteză uimitoare. Lacrimile au început să îmi curgă fără oprire și, sub privirile îngrijorate ale prietenelor mele care nu înțelegeau ce se întâmplă, mi-am strâns în grabă lucrurile și am coborât scările amfiteatrului, părăsind, fără niciun cuvânt, sala de curs.

Am ieșit în aerul răcoros al serii, lacrimile continuând să îmi șiroiască pe obraji. Rătăceam ca o nebună pe străzile din Cluj, conștientizând, iar și iar, faptul că nu mai puteam face nimic. Pierdusem mesajele de la prietenii din liceu, mesaje primite când fratele meu mai mare se întorsese din Irlanda, făcându-ne o surpriză, după mai bine de un an de zile în care nu îl văzusem, mesaje de la băiatul de care eram îndrăgostită încă din clasa a XII-a, mesaje primite de la un coleg de liceu care murise într-un accident de mașină.

Bisericuța studenților din Hașdeu

Nu mă puteam opri din plâns și am ajuns la concluzia că trebuie să ajung cât mai repede la cămin, în patul meu supraetajat, unde, cocoțată sus, nu mă va vedea nimeni și aș fi putut să îmi plâng, în liniște, „pierderea” suferită.

Odată intrată în campus, am grăbit pașii spre cămin, nemaisuportând agitația de afară. Am încetinit, însă, când m-am apropiat de bisericuța studenților din Hașdeu. Mi-am amintit atunci o vorbă pe care mi-o spusese mama cândva, într-un alt moment din viață în care plângeam inutil: „Când simți că îți vine să plângi, decât să irosești lacrimile aiurea, mai bine investește-le în rugăciune!”.

Am schimbat, așadar, destinația și m-am îndreptat, cu pași șovăitori, spre intrarea în bisericuță. Am apăsat încet
clanța, pentru a nu face zgomot, și am intrat. Înăuntru era întuneric, singura sursă de lumină fiind candelele atârnate la icoane.

Era destul de multă lume, fiind slujba vecerniei, dar am înaintat, bazându-mă pe întunericul ce urma să mă ferească de privirile cercetătoare ale celor din jur. Am mers spre dreapta și m-am așezat, cuminte, la picioarele unui stâlp.

Fata cu ochi albaștri

Protejată de întuneric și de stâlpul gros, am continuat să las durerea să iasă din mine. Nu știu cât timp am stat acolo
plângând și rugându-mă. La un moment dat, deși acea acțiune ar fi făcut zgomot și ar fi atras atenția cuiva, am simțit nevoia imperioasă de a îmi sufla nasul.

Am început să caut în geantă și prin buzunare după un șervețel, dar, de parcă seara nu era suficient de proastă deja, am constatat că nu mai aveam nici măcar unul, le consumasem pe toate.

Primul impuls a fost să cer cuiva un șervețel, dar apoi m-am gândit că doar voi atrage atenția. Cum nevoia de a îmi sufla nasul devenea din ce în ce mai mare, am considerat că cea mai înțeleaptă decizie era să mă ridic și să părăsesc
bisericuța, înainte să se producă vreun eveniment jenant.

Am privit, cu ochii înlăcrimați, în sus și i-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru că urma să plec din timpul slujbei,
dar era singura soluție, neavând niciun șervețel, și nu se putea pune problema să mai stau un minut în plus, darămite
până la finalul vecerniei.

M-am ridicat încet si m-am întors spre ieșire. Nu am apucat, însă, să fac nici măcar un pas, când în fața mea a apărut
o fată cu ochi frumoși, albaștri, care îmi zâmbea blând în timp ce întinsese către mine un teanc întreg de șervețele.

„Ana, Ana, ce prostuță ești!”

Am rămas ca trăsnită, și, în mod mecanic, am luat câteva șervețele. Am șoptit un mulțumesc chinuit și am zâmbit
stângaci, apoi m-am prăbușit înapoi, la locul meu întunecos, de lângă stâlp. Lacrimile au început să îmi curgă și mai tare decât înainte și am simțit un val de căldură inundându-mi corpul.

Poate par ciudată, dar, în acel întuneric, la lumina candelei, însoțit de doi ochi albaștri cutremurători, am văzut  zâmbetul lui Dumnezeu. Și ce am simțit în acel zâmbet? Toată iubirea și blândețea din lume. Parcă Dumnezeu mi-ar fi spus în acel zâmbet „Ana, Ana, ce prostuță ești!”, dar fără să mă judece, ba chiar înțelegându-mi durerea, fiind înduioșat, asemenea unui părinte, de purtarea naivă a copilului său.

Am rămas până la finalul slujbei și, treptat, lacrimile s-au oprit.

Dumnezeu ne iubește și ne înțelege supărările

Avem tendința să ne supărăm din nimicuri și să vedem problemele noastre ca fiind cele mai mari de pe glob. Poate
că atunci când nouă ni se pare sfârșitul lumii că ni s-au șters niște mesaje, că am luat o notă mică sau că s-a vândut haina pe care voiam să ne-o cumpărăm, undeva o mamă își pierde copilul, o femeie își pierde soțul, o persoană află că nu mai are mult de trăit sau altele asemenea.

Orice problemă am avea, să fim convinși că undeva, în lume, există un om cu o problemă mai mare decât a noastră.
Dumnezeu ne iubește și ne înțelege supărările, oricât de mici ar fi ele. Dar să încercăm să nu facem abuz de lacrimi
pentru orice fleac și să nu irosim zâmbetul lui Dumnezeu pentru lucruri banale.

Cu siguranță, vom trece cândva prin momente mai grele și vom avea nevoie de acel zâmbet. Am plecat spre cămin în
liniște, cu o stare ușoară de moleșeală, dar pe față mi se putea citi un mic zâmbet: „Așa e, Doamne, uneori chiar sunt
prostuță!”.

Te-ar putea interesa și: