Marcel Iures vorbeste intr-un interviu despre ultimul sau film, drama "Logodnicii din America".

Dupa ce a jucat in mai multe productii internationale de succes, precum "Razboiul lui Tom Hart", "Gool!", "Amen" si ultima parte din "Piratii din Caraibe", Marcel Iures apare in distributia unui film romanesc: "Logodnicii din America".

Marcel Iures, Maria Ploae, Horatiu Malaele, Tamara Cretulescu,  Cornel Scripcaru, Monica Ghiuta si mai tinerii Oana Maria Margineanu si Andrei Runcanu intregesc distributia unui film despre dramele consumate in istoria recenta a comunismului si urmarile dureroase ale unui indelungat trecut traumatic.

Dupa opt ani care s-au scurs de la „Faimosul paparazzo”, in care Iures interpreta un fotograf insarcinat cu misiunea compromiterii unui politician, actorul a reluat colaborarea cu regizorul Nicolae Margineanu, de data aceasta pentru rolul lui Radu, un barbat fermecator, indecis, putin las si a carui vulnerabilitate este speculata de femei abile precum Sanda, interpretata patimas de Maria Ploae.

Iures, sfasiat de iubire

Impartit intre doua iubiri, mereu nelinistit si cu tristetea intiparita pe figura, Radu isi reintalneste, dupa aproape doua decenii, marea dragoste, Maria (Tamara Cretulescu), in casa de la Snagov, unde locuieste cu Sanda si fiica lor, Irina (Oana Maria Margineanu). Horatiu Malaele e bunul prieten al Mariei, homosexualul empatic si responsabilul cu situatiile ilare. E de ajuns sa urmaresti fizionomia mobila a lui Malaele ca sa te te cuprinda rasul.

Triunghi amoros si informatori

Un trecut tulbure si secrete teribile ies la iveala intr-un weekend ce se dorea o revedere intre vechi cunostinte. Povestea ne intoarce in trecut, in anii '80, cand Sanda si Maria, bune prietene, erau stewardeze, iar Radu, pilot la Tarom.

O aventura a flusturaticei  Sanda intr-una dintre deplasari este speculata de un agent al securitatii, Lupu (Cornel Scripcaru), poreclit „Oita” si devenit dupa Revolutie respectabil comerciant de parfumuri. Sanda ajunge informator al Securitatii, dar Maria nu stie nimic despre „metamorfoza” prietenei sale, asa ca secretele ii ajung in posesia cui nu trebuie.

Domnul Lupu ii cere Mariei sa „colaboreze”, determinand-o astfel sa vrea sa se stabileasca in SUA, Radu cedeaza farmecelor Sandei, iar aventura prinde rod; totul decurge conform planurilor Sandei. Maria poarta si ea in pantec copilul lui Radu, dar la „sfatul” prietenei ei nu-i spune logodnicului ca urmeaza sa fie tata, ca sa nu-l sperie cu atata responsabilitate inainte de calatoria care avea sa le deschida drumul libertatii - o ultima cursa Tarom, cu destinatia SUA. Numai ca Radu nu se afla in avionul cu pricina, iar Maria va afla nu dupa multa vreme ca Sanda s-a casatorit si are o fetita cu Radu.

Apa trece, ramanem de piatra

Deznodamantul e dureros in weekendul  de la Snagov. Irina, indragostita de baiatul Mariei si fratele ei, aude din intamplare adevarul chiar din gura mamei sale. Disperarea o aduce in pragul nebuniei. Radu afla ca Sanda a stiut tot timpul ca are un baiat cu Maria, ca a fost informatoare si ca tot ea a planuit separarea de logodnica lui de atunci.

La final, ploaia spala, simbolic, vinovatiile, dar nu impaca si sufletele. Mama si fiica privesc una in trecut, alta in viitor cu certitudinea ca ceva s-a rupt iremediabil in mersul lucrurilor, in vietile lor si ale celor apropiati. Pe Marcel Iures il puteti urmari si in filmul „Castelul din Carpati”.

„Ratingul e un Dumnezeu al televiziunilor”

Marcel Iures, despre imponderabilitatea proiectelor, umorul de la televizor si bucuriile scenei

EVZ TV: Credeti ca mai vibreaza publicul, mai ales cel tanar, la povesti cu informatori, precum  cea din „Logodnicii...”? Marcel Iures: Eu sper sa placa publicului, nu pun pariu ca va placea. Ii va placea in masura in care se va regasi in acest film. Daca aceasta stare poate fi numita placere... Probabil ca e o forma de placere sa te regasesti mai mult sau mai putin intr-o ipostaza mai apropiata sau mai indepartata de un moment din viata ta, de un gand. Pentru ca toti ducem in noi o farama de caz literar, in viata noastra reala. Aceasta ar fi calea pentru ca filmul sa aiba un ecou, sa-si gaseasca o reactie. Iar tinerii vor vibra la nivelul lor de intelegere, de suferinta, de vise...

Cu ce regizori din valul tanar v-ar placea sa lucrati?   Imi place Popescu (n.r. - Constantin Popescu), care a facut un documentar artistic, „Canton”. Mi-a placut foarte mult, l-am vazut acum un an la festivalul „Anonimul”. Popescu stie sa povesteasca.

Doar Popescu? Nu se  strecoara in preferintele dumneavoastra un Mungiu, de exemplu?  Artistii, in general, nu-si dau cecuri in alb. Deci nu pot sa spun „Da, mor sa fac un film cu Mungiu”. Inca nu am reusit sa-i vad filmul... As accepta orice, sa discutam, sa vorbim si, de ce nu, sa lucram impreuna. Judecand dupa aparente, orice actor si-ar dori sa lucreze cu un regizor care a luat Palme D’Or-ul. Dar Palme D’Or-ul nu e o garantie pentru nimic.

Greul abia acum incepe, dupa cum insusi Cristian Mungiu a spus-o si imi place ca a spus-o, e un om foarte lucid. Asta inseamna valoare umana, inainte de toate, inainte de cea artistica. Nu ii va fi usor, va trebui sa repete la o alta adancime o experienta cel putin la fel de valabila.

Cum a fost intalnirea cu Francis Ford Coppola pentru filmul „Tinerete fara tinerete”? Cu Francis e simplu, cu el totul e foarte simplu. Si cu  asta am spus totul...

Pentru cat timp plecati in Anglia si despre ce proiect/proiecte este vorba? Am patru proiecte mari, despre care nu va pot spune inca nimic, pentru ca exista acea stare de imponderabilitate... Un proiect poate sa iasa, tot asa cum poate sa nu iasa. Deocamdata plec la Londra, pentru 10-12  zile, joc intr-un serial britanic. Dupa care ma intorc, imi place foate mult sa ma intorc acasa si sa joc teatru.

E un cadou continuu pe care mi-l permit, multumesc lui Dumnezeu ca mi-l pot permite, pentru ca,  altfel, daca intri in masinaria asta infernala care este industria cinematografica esti pierdut. Sunt fericit ca Teatrul Act implineste 10 ani si mi se pare un vis ca am reusit sa construim o istorie de 10 ani cu foarte multe spectacole foarte bune, regizate de regizori tineri, cu actori absolut minunati.

Aveti o slabiciune pentru Anglia. Vi se trage de la Shakespeare? Slabiciunea mea pentru Anglia nu vine numai de la Shakespeare. Dincolo de fundamentul ei cultural, Anglia are o evolutie sociala care incepe sa dobandeasca repercusiuni genetice. Efortul de a se inalta ca natie a inceput sa poarte amprenta genetica. Pare o butada, dar cred ca e un popor care a reusit, prin efort, sa nasca prunci cu „gena colaborarii”...

Exista un efort in a dialoga, in a iubi, in a fi generos si chiar in a sti sa primesti. Englezii sunt oameni de o fidelitate, de o grija si eleganta formidabile, in ciuda curentului de opinie care spune ca sunt retinuti, reci.  Cu Anglia am o relatie intr-adevar speciala si pentru ca s-au deschis acolo mai multe „canale” acum 15 ani. In zorii libertatii poporului roman, prin ‘90-91, am ajuns acolo cu „Hamlet”, apoi cu „Richard  al III-lea”.

De la ei ati „furat” accentul, indignarea britanica? Am incercat sa iau, sa „fur” de la ei, dar nu accentul, sau topica si muzicalitatea britanica. Cred ca am invatat sa respect limba romana, ei au un respect incomensurabil pentru propria limba. La un moment dat am avut o discutie foarte interesanta cu oameni de televiziune, regizori, actori, profesori la Academia Regala de Arta Dramatica. I-am intrebat: „Voi cum va descurcati cu aceasta agresiune continua de vorbitori de limba engleza?”.

A sunat putin bizar in urechile lor ca unul din est sa-si faca griji pentru limba unui popor obisnuit sa-si faca el grija pentru altii. Dar eu aveam propria mea suferinta, veneam dintr-o tara unde limba se afla intr-o situatie cumplita.  

Si cum ati simtit diferentele de perceptie ale publicul englez, pe de o parte, si cel romanesc, pe de alta? As putea sa va spun ceva despre diferenta la nivelul perceptiei umorului. Umorul are o subtirime in Europa, mai cu seama in Anglia. Pentru ca el vine dupa un tip de filtrare, de rafinare a vietii, a culturii, a valorilor familiei, a sentimentului de contributie, de apartenenta la o structura sociala. Cum cobori in sud, lucrurile se degradeaza.

La noi rasul devine o hahaiala, un geamat, un ragait, e compus din ceva care miroase rau. Si atunci eu fac un pas inapoi in ce priveste nu publicul romanesc, care reactioneaza, consuma arta la toate nivelurile, ci impotriva a ceea ce se revarsa in casele noastre prin televiziuni. Se propaga un prost-gust inspaimantator. Este un atac concentrat si dur la tot ce inseamna bun-simt, umor natural de calitate, regula etica, o minima scara a valorilor sociale. Si se doreste sa se obtina cat mai multi bani din chestia asta, cu ajutorul blestematiei pe care nu o inteleg, ratingul.

Ce este ratingul in viziunea dumneavoastra? E un fel de Dumnezeu al televiziunilor, cinic si criminal in raport cu orice fel de criteriu valoric. Si toata lumea pare turbata dupa goliciune gratuita, promiscuitate, vocabular agramat si lipsa, reactie balegaroasa. Degeaba incearca unii sa ne convinga ca oamenii rad precum baietii aia din „Trasniti in NATO” sau din „La Bloc”. Nu cred... Nu cred ca tiganii sunt aceia care mananca lebede.