Pare să fie parte din fișa postului ca un jurnalist să facă previziuni cu privire la ce va să vină. Cu cât evenimentul prefigurat este mai important, cu atât mai tentantă este postura de Nostradamus, de Baba Vanga în măsură și ca măsură a inteligenței și erudiției să prevadă ce și cum, pe „zări și etape”, vorba poetului-filozof. Tentație ridicolă, în caz că vă întrebați ce părere am, o tentație din evitarea căreia mi-am făcut un titlu de glorie. Nu de alta, dar experiența m-a învățat că rareori ceea ce suntem lăsați să vedem din marile coaceri reprezintă adevărul. Pe de altă parte, arhivele serviciilor de informații, atât cât a permis de-a lungul timpului declasificarea documentelor conținute, arată că deseori compartimentele „analiză-sinteză-prognoză” au fost falși profeți. Asta, cu toate că ele sunt obligatoriu încadrate cu oameni pregătiți special pentru aceste tip de activități, care lucrează având la dispoziție informații de primă mână.
Nu mă voi hazarda câtuși de puțin în predicții cu privire la evoluția situației din Ucraina. Chiar dacă am o opinie, o voi păstra doar pentru mine, nu cred că poate avea vreo importanță pentru cineva faptul că aș putea avea dreptate sau nu. Prefer să mă opresc la alt aspect, unul în privința căruia mă pot pronunța cu un oarecare grad de certitudine, acela care ține de motivația cetățenilor acestei țări în fața unei situații care aduce aminte de vitejia lui David în fața lui uriașului Goliat. El ține de memorie, de memoria colectivă a neamului ucrainean.
Holodomor este un termen derivat din alăturarea cuvintelor ucrainene holod(foamete) și mor(exterminare). În Ucraina, Holodomorul a însemnat un genocid care a curmat, între 1932 și 1933, viețile a peste 5 milioane de oameni. Foametea ucigașă a fost generată nu de vreo catastrofă naturală, ci pur și simplu de voința lui Stalin. Genocidul nu a vizat nimic altceva decât înfrângerea voinței populare ucrainene, una potrivnică alinierii țărănimii în colhozuri, pe de o parte, pe de alta, lichidarea contrarevoluției naționaliste ucrainene, prin eliminarea aproape totală a preoțimii și a intelectualității.
Poporul ucrainean a trecut printr-un infern greu de descris. Desecretizarea unor documente din arhivele fostei Uniuni Sovietice a ridicat giulgiul de pe o realitate îngrozitoare. Potrivit rapoartelor găsite în arhive, 10.000 de ucraineni mureau zilnic prin înfometare. Rapoartele GPU, numele KGB la acea vreme, vorbesc despre nenumărate cazuri de canibalism, unele chiar în care cei mai puternici își mâncau rudele mai vârstnice, lipsite de apărare, vecinii neajutorați, sau chiar proprii copii. Uciderea copiilor în scopul hrănirii cu trupurile lor a restului familiei devenise un fenomen atât de răspândit, încât autoritățile sovietice s-au gândit să le bată obrazul ucrainenilor, plasând în locuri publice afișe pe care scria moralizator „Să îți mănânci propriii copii este un act barbar”.
Mă opresc aici cu descrierea atrocităților pe care poporul ucrainean le-a suferit în vremea când a făcut parte din URSS, din care nu am pomenit decât de Holodomor. Nu știu ca vreun alt popor din compunerea URSS să fi suferit într-atât, dar nu acesta a fost scopul alegerii acestui subiect, oripilarea cititorului. Nu asta am urmărit, ci deslușirea motivelor pentru care ucrainenii nu vor să mai audă de nimic ceea ce le amintește de ceea ce știu de la părinții, bunicii, dascălii și preoții lor, adică de la toți cei care i-au crescut.
Rusia lui Vladimir Putin arată că ar vrea să-i cotropească pe uicraineni, așa pare cel puțin. Dacă vor face asta, este posibil să și reușească, este posibil să nu reușească. Ceea ce sigur nu vor reuși, va fi să le învingă ucrainenilor memoria. Iar ceea ce au ei în memorie este foarte posibil să-i facă pe urmașii celor stârpiți de Stalin, de puterea sovietică, prin foame, să lupte nemaivăzut de dârz pentru țara lor. Asta, pentru că potrivit memoriei naționale, ar lupta cu cel mai diavolesc coșmar al propriei lor istorii.
Recomandările noastre
