Cum a decis CEDO că statul român trebuie să despăgubească un avocat căruia i-au fost INTERCEPTATE ilegal convorbirile cu o CLIENTĂ

Cum a decis CEDO că statul român trebuie să despăgubească un avocat căruia i-au fost INTERCEPTATE ilegal convorbirile cu o CLIENTĂ

Un avocat a fost interceptat, în timp ce vorbea cu o clientă, iar România a fost condamnată de CEDO, pentru că magistrații Curții Europene pentru Drepturile Omului au apreciat că fără a exista o cauză penală în curs, nu poate fi dispusă interceptarea convorbirilor telefonice. CEDO a acordat atunci depăgubiri reclamantului.

Cauza a fost înregistrată cu nr. 30181/05 de către avocatul Alexandru Pruteanu împotriva României, la 12 iulie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Guvernul român a fost reprezentat atunci de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din MAE.

Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice şi a imposibilităţii de a contesta legalitatea acesteia şi de a solicita distrugerea înregistrărilor aferente. El a invocat art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie.

Reclamantul s-a născut în 1974 şi locuieşte în Bacău. Este de profesie avocat.

Ne puteți urmări și pe Google News

Despre ce a fost vorba, mai exact, în acest caz.

C.I., sora ei, M.T.O., şi iubitul acesteia din urmă, M.G.T., erau asociaţi în societatea comercială M. („societatea M.”), administrată de M.T.O. La 1 septembrie 2004, împotriva societăţii s-a dispus poprirea conturilor bancare. M.T.O. şi M.G.T. au fugit apoi din oraşul Bacău.

Începând cu data de 2 septembrie 2004, Poliţia Bacău a primit mai multe plângeri penale împotriva societăţii M. cu acuzaţia de înşelăciune. La 3 septembrie 2004, M.T.O. şi M.G.T., care erau încă fugari, au semnat împuterniciri în favoarea lui C.I. pentru vânzarea a două imobile.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Bacău („parchetul”) a început urmărirea penală împotriva lui M.T.O. şi M.G.T. pentru înşelăciune. C.I. l-a împuternicit pe reclamant pentru a-i apăra, dacă era necesar, interesele.

În 24 septembrie 2004, pe baza art. 912–915 din Codul de Procedură Penală, Tribunalul Bacău („Tribunalul”) a autorizat ca parchetul să intercepteze şi să înregistreze convorbirile telefonice ale lui M.T.O. M.G.T. şi C.I. pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 27 septembrie 2004.

Pe baza autorizaţiei menţionate anterior, între 27 septembrie şi 27 octombrie 2004, Serviciul de investigare a fraudelor din cadrul Poliţiei Bacău a interceptat şi înregistrat convorbirile lui C.I., dintre care 12 au avut loc între aceasta şi reclamant.

Conţinutul acestor înregistrări a fost transcris pe hârtie, care includea, de asemenea, numele reclamantului, profesia sa de avocat şi numărul de telefon mobil. În octombrie 2004, M.T.O. şi M.G.T. au fost găsiţi de poliţie şi plasaţi în arest preventiv. Reclamantul a fost desemnat de M.G.T. să-l reprezinte în procedura privind arestarea sa preventivă şi în procedura penală

Reclamantul, acţionând în nume propriu, nu ca reprezentant al lui C.I., şi aceasta din urmă au făcut recurs împotriva încheierii din 21 martie 2005. După ce a menţionat că legislaţia internă nu prevede o cale de atac specifică împotriva încheierii de certificare, reclamantul a solicitat curţii de apel să-i declare recursul admisibil în temeiul art. 13 din Convenţie. El a susţinut că, prin încheierea atacată, instanţa a certificat înregistrările convorbirilor pe care le-a purtat cu C.I. deşi nu a fost citat să se înfăţişeze în cadrul procedurii şi că aceste convorbiri au avut un caracter profesional.

Arătând că, potrivit art. 913 alin. (2) şi (7) C. proc. pen., discuţiile profesionale dintre un avocat şi clientul său nu pot fi menţionate în procesul-verbal al transcrierii şi nici nu pot fi folosite ca probe în cadrul procedurii penale, el a subliniat că punerea sub ascultare a telefonului lui C.I. nu a fost justificată de un interes legitim, întrucât C.I. nu făcea obiectul unei urmăriri penale, şi a cerut curţii de apel să dispună distrugerea transcrierilor înregistrărilor convorbirilor cu clienta sa.

Şedinţa în recurs a avut loc la 5 aprilie 2005, în faţa Curţii de Apel Bacău. Reclamantul a explicat că practica instanţelor naţionale în materie era de a dispune distrugerea înregistrării convorbirilor dintre avocat şi client. În acest sens, a depus la dosar o decizie din 29 martie 2005 a Tribunalului Bacău care dispunea distrugerea înregistrărilor convorbirilor dintre un avocat şi clientul său, inculpat într-un proces penal.

Printr-o hotărâre definitivă din 5 aprilie 2005, pronunţată în camera de consiliu, Curtea de Apel Bacău a declarat inadmisibil recursul reclamantului, pe motiv că în Codul de procedură penală nu se prevedea o cale de atac împotriva încheierilor de certificare a înregistrărilor.

Adresându-se CEDO, cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie, considerat separat coroborat cu art. 13 din Convenţie, reclamantul a denunţat o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei, ca urmare a înregistrării convorbirilor sale telefonice cu C.I., la care a fost supus ca urmare a punerii sub ascultare a acesteia din urmă.

Art. 8 din Convenţie are următorul conţinut: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Acest capăt de cerere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a declarat admisibil.

Guvernul României a susţinut că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, întrucât telefonul reclamantului nu a făcut obiectul unei autorizaţii de interceptare a convorbirilor. În continuare a pledat că, presupunând că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, această ingerinţă era justificată în temeiul art. 8 § 2 din Convenţie. În acest sens, susţine că măsura era prevăzută de dispoziţiile din Codul de procedură penală relevante în speţă.

Guvernul a susţinut că dispoziţiile aplicabile în speţă au fost accesibile şi previzibile şi că au oferit garanţii suficiente în ceea ce priveşte natura, amploarea şi durata măsurii, motivele necesare şi autorităţile competente pentru a dispune, executarea şi controlul măsurii, precum şi posibilitatea de a verifica aceste mijloace de probă. Guvernul a mai explicat, totodată, că scopul măsurii a fost, în speţă, prevenirea infracţiunilor şi protejarea drepturilor altora.

Motivarea Curţii

Curtea a subliniat că sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, comunicaţiile telefonice şi că interceptarea acestora se interpretează aşadar ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenţie

Apoi, Curtea a reamintit că ingerinţa menţionată anterior contravine art. 8, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin. 2 din articolul amintit şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestora

În această privinţă, Curtea a reamintit că interceptarea convorbirilor dintre un avocat şi clientul său aduce atingere fără îndoială secretului profesional, care reprezintă baza relaţiei de încredere între aceste două persoane. Prin urmare, în contextul cauzei aflate în discuţie, C.I. putea denunţa, dacă era cazul, o atingere adusă drepturilor sale, pe motiv de interceptare a convorbirilor cu avocatul său. Astfel

Atunci când convorbirile unei persoane sunt înregistrate şi sunt utilizate în cadrul unei proceduri penale, partea interesată trebuie să aibă posibilitatea unui „control efectiv”, pentru a putea contesta ascultările telefonice în cauză

În această privinţă, Curtea a observat că autorizaţia de a înregistra convorbirile purtate de C.I. a fost emisă de o instanţă. Cu toate acestea, autorizaţia menţionată o viza pe C.I. şi nu pe reclamant, astfel încât nu se poate concluziona că instanţa a examinat a priori necesitatea măsurii cu privire la partea interesată.

Reclamantul a cerut 40.000 euro pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit, care a constat în pierderea posibilităţii de a-şi reprezenta clienţii în cauze judiciare, şi 10.000 de euro pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit. Guvernul susţinea că prejudiciul material şi prejudiciul moral, invocate de reclamant, nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsa încălcare a Convenţiei şi că, în orice caz, nu au fost probate. El considera că o eventuală constatare de către Curte a încălcării Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins. În fine, considera că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, a considerat că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 4.500 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

CEDO a declarat cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere și a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie și că  statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: 4.500 de euro, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral și 50 de euro, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;