Cine mai ține șirul anilor când ai de executat o pedeapsă de douăzeci și cinci de ani de închisoare? Te apucă deznădejdea numai la gândul că nu știi să numeri toate secundele care se îngrămădesc într-o asemenea sentință.

Dacă măcar ar exista o pastilă care să te facă să uiți sau o boală care să-ți aștearnă nepăsarea peste orice gând, închisoarea ar deveni mai suportabilă. Dar nu există. Singurele boli care bântuie prin pușcării îți distrug carnea, nu disperarea, îți șubrezesc inima, ficatul, plămânii, dar creierul rămâne treaz ca săți amintească de soarta mizerabilă pe care o ai în față.

Pușcăriile sunt pline de morți vii, condamnați ai nimănui pe care familiile îi reneagă și care își trăiesc viața de dincolo aici, pe pământ. Sunt doar niște strigoi dezumanizați pe care societatea nu-i mai dorește.

 Teodora își omorâse bărbatul cu multiple lovituri de topor. Îl făcuse bucățele obligându-și câinele să-și mănânce stăpânul tranșat cu sânge rece. Animalul, bucuros la început, a ros câte oase a putut, dar era un amărât de maidanez pus în lanț, cât era să mănânce? Așa că a refuzat să fie complicele unei crime care îi provoca dureri de stomac. T

eodora nu s-a îndurat să-și strice grădina cu flori ca să îngroape resturile bărbatului, așa că le-a aruncat într-o pădure, sperând că animalele sălbatice vor fi mai vrednice decât căinele. Frica de Dumnezeu și teama de a putrezi în iad au determinat-o să se predea două zile mai târziu. Crima oripilase întreg satul. Unde se mai pomenise ca femeia să-și omoare bărbatul? Ce-i drept, tot satul știa ce viață de coșmar avusese Teodora și de câte ori se aflase în pragul morții de la câtă bătaie îndurase. Dar crima-i crimă și nu poate fi iertată.

Au condamnat-o repede și oamenii și judecătorii. Cea mai mare durere a Teodorei a fost că fiul ei, Ionuț, nu a vizitat-o niciodată la închisoare. În timpul procesului o învinovățise de moartea bărbatului și spusese tuturor cât de mult o urăște pentru că l-a lăsat orfan. Teodora n-a scos o vorbă, dar inima ei se strângea de amărăciune.

A tot sperat cu fiecare an care trecea să primească un semn de la singura ei bucurie, dar băiatul părea că o uitase cu desăvârșire. Lăsăm puțin această rană deschisă ca să vă povestesc despre Teodora. Trecuseră șapte ani de la încarcerare și fiecare zi semăna cu precedenta, ca într-un labirint în care îți pierzi mințile și speranța. N-avea prietene pentru că deținutele se temeau de ea. Trăsăturile ei, asprite de riduri adânci ce-i brăzdau chipul, trădau suferințele pe care le îndurase. Greutatea anilor pe care îi aduna o apăsa pe umerii ce deveniseră încovoiați și strâmbi.De ceva vreme o frământa un gând- voia să scrie un jurnal în care să-și descarce toate amintirile. Ca un fel de mărturisire a păcatelor în fața ultimei judecăți. Mama mă trimisese la școală, dar eu am hotărât să mă mărit. Mi se părea că dacă nu-l iau pe Traian de bărbat, toată viața mea va fi fără sens. Era tânăr și frumos, avea mașină cu care mă plimba în fiecare zi. Toate colegele mă invidiau, iar în mintea mea de copil prost era un argument suficient ca să renunț la școală. Tatăl lui Traian făcuse mulți bani după revoluție din contrabanda cu mărfuri de peste graniță.

- E un golan, nu-i de tine, mi-a strigat mama. Bagă-ți mințile în cap și termină-ți liceul.

- Mă mărit cu el, i-am răspuns sfidător. Dacă vrei să știi, nu mai sunt fată mare.

Beată de fericire mi-am împachetat puținele lucruri pe care le aveam și am plecat din casa părintească. Nu am aterizat prea departe, ci doar la câteva străzi depărtare, astfel că mama mă vedea în fiecare zi cum mă transformam în sluga perfectă pentru familia viitorului meu soț.

Nunta am făcut-o mai mult de nevoie – rămăsesem însărcinată, iar mama lui Traian nu reușise să mă convingă să fac avort. La scurt timp după nuntă, bărbatul meu a plecat la facultate ca să ajungă inginer, la fel ca taică-său. Eu am rămas acasă cu burta mare, obligată să îndur mofturile socrilor.

- Dă și tu cu o mătură prin curte, nu sta ca o codobatură. Dacă tot nu ți-a plăcut cartea, măcar să fii bună de muncă.

- Doctorul mi-a spus să nu mai fac efort că iar o să am contracții, încercam să îi explic zgripțuroaicei.

- Lasă că doar doamnele au contracții. Voi astea de la țară aveți sânge de taur. Bineînțeles că mi s-a rupt apa când eram cu măturoiul în mână. Soacrămea, nervoasă, se agita prin curte :

- O să naști ca o vită, în picioare. Ce femeie e aia care nu simte când iese copilul?

Înconjurată de babele satului, încercam să nasc un copil care nu se grăbea să iasă în lume. Puterile mă părăseau încet și, după ore bune de travaliu, am ajuns la spital. Timp de șapte zile am stat în comă, iar familia fusese avertizată să-și ia rămas bun de la mine. Am înviat din morți când nimeni nu mă mai aștepta în viață :

 - Bine ai revenit, mi-a șoptit mama. Am zâmbit și mi-am atins burta. Mă durea.

- Copilul ?

- E bine, au reușit să-l salveze la timp.

- Ce am aici? L-am întrebat pe doctorul care venise să mă examineze.

- Am făcut o histerectomie totală, mi-a răspuns.

 - O ce ?

Aveam doar 18 ani, iar cuvintele pe care le rostise doctorul îmi erau străine. Poate dacă nu aș fi lipsit de la orele de anatomie aș fi înțeles.

- Am scos uterul și colul uterin, a continuat bărbatul, privind spre mama, ca și când nu eram decât un copil prost care își julise genunchii.

- Adică n-o să mai facă alți copii, a completat asistenta, văzând fața nedumerită a mamei. Am început să plâng, gândindu-mă la cât de supărat va fi Traian care își dorea cinci copii.

- Dar nu crește alt uter la loc? am insistat eu, certificându-le tuturor că eram cu desăvârșire proastă.

M-au luat acasă după câteva zile, deși cu greu reușeam să mă țin pe picioare. Dar omu-i făcut să uite, iar memoria durerii a fost scurtă. Mi-am intrat în rolul de mamă fără eforturi mari, iar viața mea începea să capete un sens. Pe Traian îl vedeam rar, numai în vacanțe și de sărbători. Viața de student îi pria și parcă se făcea mai frumos cu fiecare zi. Eu pentru el devenisem invizibilă. Mă privea cu scârbă, de copil abia se atingea și anii ce au urmat au săpat între noi o prăpastie adâncă. Lumea vorbea că umblă cu femei la oraș, dar nu-mi păsa. Eu eram nevasta lui. Tot la mine se va întoarce, îmi spuneam în nopțile în care tânjeam după o îmbrățișare.

Soacră-mea continua să-mi facă viața un chin. Se apropia vacanța de vară, iar Traian urma să termine facultatea. S-a împotrivit aproape violent să vin la ceremonia de absolvire, dar m-am încăpățânat să mă duc, cărând și copilul după mine. Mă uitam la el ca la soare, cum stătea înconjurat de colegi și profesori. Ionuț s-a desprins din mâna mea, strigând ca un apucat :

- Tăticule, sunt aici, repezindu-se să-l tragă de haine. Colegii au privit uimiți scena, iar Traian l-a împins ca și cum ar fi fost un străin. Încerca să pară detașat.

- Pleacă de aici până nu-ți trag vreo două, i-a șoptit printre dinți. - Mami, tăticul m-a lovit.

A început să plângă. M-am repezit pe scenă să-l smulg dintre acei oameni care-l priveau deranjați.Am văzut ură în ochii lui Traian:

- Marș imediat acasă. Lasă că vorbim noi când mă întorc.

Am plecat cu socrii mei. Traian trebuia să rămână la balul de absolvire și nu putea să fie însoțit de o țărancă fără școală, ca mine, cum mi-a strigat socrul meu.

- De ce dracu nu ai stat acasă? Mi-ai distrus băiatul, proasta dracului. Mai bine ai pleca la maică-ta. Ești o analfabetă, nici măcar liceu nu ai.

Îi uram pe amândoi, dar mai ales pe ea. Era la fel de proastă ca și mine, deși voia să pară o mare doamnă. Socrul meu o luase de nevastă pentru că o lăsase gravidă, iar mie îmi ținea lecții de moralitate.

 - Tu vorbești, care n-ai fost decât o femeie de serviciu cu opt clase? Crezi că n-am aflat ce viață ai avut?

Socrul meu, care nu era un șofer tocmai priceput, a pierdut controlul volanului. Se întorsese către mine, dorind să mă lovească, dar mașina a intrat într-un copac. L-am strâns pe Ionuț cu putere și m-am rugat la Dumnezeu să ne cruțe zilele. Socrii mei au murit pe loc, dar de noi s-a îndurat cel de sus și ne-a salvat.

În urma accidentului am rămas șchioapă, iar scârba lui Traian pentru mine a sporit. Simțeam că mă urăște și mă invinovățește de moartea părinților. Prima palmă mi-a dat-o într-o seară când a venit acasă și m-a găsit dormind. N-am zis nimic, nici măcar n-am plâns. Orice om are zile mai proaste.

Numai că prima palmă îți dă întotdeauna curajul să continui și anii ce au urmat mi-au lăsat cicatrici pe tot corpul. Îmi pierdusem doi dinți și plângeam ori de câte ori mă priveam în oglindă.

- De ce nu-l lași? Mă certa mama.

- Cine mă mai ia așa șchioapă și fără dinți?

Asta era justificarea mea ca să stau lângă un monstru care mă dezumaniza. Ionuț creștea având drept model un tată depravat și violent, care rupea curele pe spatele plăpând și fragil al băiatului.

- Ești prost ca mă-ta.

- Mami e proastă, striga Ionuț și mă lovea cu pumnii lui mici de copil rănit.

La 15 ani Ionuț bea mai mult ca taică-său. Renunțase la școală și uneori nu-l vedeam cu zilele. Într-o zi a furat mașina lui Traian și a intrat într-un copac. Puțin a lipsit ca să-și termine socotelile cu viața. Nu eram acasă, plecasem la oraș pentru un control medical. Când m-am întors, l-am găsit pe Ionuț în mijlocul casei, plin de sânge. Lângă el ținea un topor pe care-l strângea cu putere. Ochii umflați și urmele de lovituri m-au făcut să înțeleg că avusese loc o luptă.

- Ce-ai făcut, măi băiatule?

- S-a terminat mamă, o să fim liniștiți.

 Taică-său zăcea în pat, făcut bucățele. De unde avusese băiatul meu atâta forță nu-mi pot explica. L-am strâns în brațe ca să-l liniștesc.

- Totul o să fie bine. Nu s-a întâmplat nimic. Mergi și spală-te.