A luat mult medicinei să ajungă la concluzia că durerea trebuie tratată ca atare şi doar ca un simptom. În peisajul instituţional spitalicesc, de la Hipocrat încoace, abia în anii 1950 s-au dezvoltat primele clinici anume dedicate tratamentului (sau "managementului") durerii.
Apariţia în 1953 a primei ediţii a cărţii "Managementul durerii" , scrisă de John Bonica (1917 – 1994), şeful secţiei de anestezie de la Spitalul General din Tacoma, Washington, este considerată a fi data naşterii acestei specialităţi medicale. Bonica, născut în Sicilia şi emigrat de foarte tînăr în SUA, a avut o tinereţe săracă (a fost lustragiu şi vînzător de ziare) şi sportivă (a practicat luptele). Ideile sale despre durere şi despre gestionarea ei pluridisciplinară au venit din multe experineţe. Mai întîi, cea proprie. Anii de lupte l-au lăsat cu dureri poliarticulare. Apoi, războiul. Bonica a îngrijit ca anestezist mulţi răniţi ai celui de-al doilea Război Mondial. În fine, soţia sa. La naşterea unuia dintre copii, a fost pe punctul să o piardă ca urmare a unor complicaţii. Probabil de aceea "Managementul durerii" exprimă atît de percutant şi de convingător aceste idei încît, pînă în 1970, se înfiinţaseră deja peste 100 de clinici specializate în durere pe toată cuprinderea Statelor Unite. Cartea a reapărut într-o ediţie nouă, revizuită şi definitivă în 1990 şi este socotită în medicină o lucrare clasică, de prim raft. Se spune că, în 1990,la apariţia noii ediţii, însuşi Papa Ioan Paul al II-lea ar fi cumpărat-o pentru biblioteca sa personală. Una dintre frazele faimoase ale cărţii doctorului Bonica este "am declarat război durerii!". Un război tîrziu, dar binevenit fără îndoială. De atunci încoace, teritorii largi ale omenescului îndurerat de boli au fost eliberate de durere. Războiul, fără îndoială, continuă. Sîntem foarte departe de victoria deplină împotriva durerii şi mulţi se întreabă dacă ea este, de fapt, posibilă. În privinţa durerii, am şi eu mica mea experineţă care explică multe. Copil fiind, mergeam cu probleme inerente la dentist. Îmi amintesc bine că cele mai multe lucrări (inclusiv plombe) erau făcute fără anestezie pentru că, se spunea, e bine să vadă stomatologul dacă a ajuns cu freza la nerv sau nu după gradul de durere al pacientului. Săreai în sus, se oprea. Te zvîrcoleai agonic, continua. Anestezicul era, în stomatologia copilăriei mele, ceva foarte rar. Aşa se face că toată generaţia mea a prins o frică teribilă de dentist – cabinetul stomatologului era un spaţiu al durerii. Asta explică, în foarte mare măsură, calitatea lamentabilă a danturii generaţiei active a românilor. Cînd am ajuns la stomatologi în străinătate (de nevoie) şi mai apoi în cabinetele moderne de la Bucureşti, de după anii 2000, am putut constata diferenţa enormă. Pentru cele mai dificile lucrări, pur şi simplu durerea este exclusă! Aşa mi-am explicat şi de ce, în America, am văzut copii de şcoală venind la stomatolog cîntînd şi rîzînd cu gura pînă la urechi. Pe vremea mea, în România anilor 70-80, se mergea la dentist doar la mare nevoie şi, întotdeauna, cu o grimasă înfricoşată pe faţă. Cred că această mică experienţă individuală este relevantă pentru o schimbare anume de mentalitate. Durerea avea rolul ei în ghidarea acţiunii medicale terapeutice şi trebuia, de aceea, păstrată. Acum, durerea trebuie exclusă de la bun început şi abia apoi, nedureros, trebuie aplicat tratamentul. Avem, de fapt, o diferenţă de viziune asupra durerii. Durerea era, pentru vechii doctori, un simptom şi pentru ca ea să fie înlăturată, trebuia să te duci direct la cauză fără să o bagi în seamă, scoţînd din durere doar informaţiile necesare pe care le scoţi dintr-un simptom. Acum, durerea a devenit o problemă în sine; ea însăşi este problema. Sau una dintre probleme. Războiul cu boala nu poate fi un război total decît dacă include şi războiul cu durerea. Am în bibliotecă o masivă şi pasionantă carte scrisă de un faimos profesor de patologie britanic, Thomas Dormandy, intitulată "Cea mai rea dintre rele – lupta contra durerii" ("The Worst of evils. The fight against the pain"), apărută în 2006, la Londra. Titlul parafrazează o vorbă a lui J.Milton: "durerea este cea mai rea dintre rele". Milton se referea mai ales la durerea fizică, dar era perfect conştinet şi de dimensiunea ei spirituală. În 500 de pagini, Dormandy face o istorie a luptei oamenilor cu durerea oferind o frescă fromidabilă a omenirii în suferinţă. La final, scrie: "Durata de viaţă nu este acelaşi lucru cu durata de viaţă sănătoasă. Orice prelungire a duratei de viaţă tinde să adauge şi suma totală a suferinţelor. Şi asta este valabil mai ales în cazul durerilor... Nu există o formă a scăpării de durere care să nu includă şi o pierdere oarecare a controlului omului asupra propriilor acţiuni sau a propriului destin. Pierderea aceasta, în raport cu durerea tratată, poate fi uneori atît de mică încît simpla ei menţionare este ridicolă. Cine nu renunţă la a-şi simţi normal o parte din faţă pentru o oră sau două în schimbul unei extracţii dentare sigure şi fără durere? Uşoara somnolenţă după unele analgezice abia se bagă de seamă. Dar pierderea simţului pe o parte a feţei pentru o oră sau două este, totuşi, o pierdere a facultăţilor normale. În cazul durerilor cronice, aceasta balanţă între pierderea facultăţilor şi abilităţilor versus curmarea durerii este şi mai sensibilă...Dar, sînt încă forme de durere acută sau cronică pe care nu le putem elimina...Încă din antichitate s-a subliniat legătura dintre durerea fizică şi cea mentală – cercetări de astăzi dovedesc că sînt aproape unul şi acelaşi lucru şi că trebuie tratate împreună. Într-o zi, se va întîmpla aşa. Dar nu s-a întîmplat în mii de ani şi nu se întîmplă nici acum. În secole de civilizaţie occidentală, suferinţa, frica, angoasa, furia, răutatea, gelozia, disperarea, singurătatea şi alte feluri de tulburări mentale au fost impecabil descrise de poeţi, scriitori, artişti, muzicieni. Dar, în contrast cu durerea fizică, explorarea medicală a suferinţelor mentale abia are 100 de ani, iar managementul practic al suferinţei mentale abia este la început...".
Recomandările noastre
