De la 1 iulie până la 31 decembrie 2020, Germania asigură președinția prin rotație a Consiliului UE. O perioadă pe care Merkel o va folosi pentru a întări hegemonia germană asupra Europei.

Berlinul are nevoie de debușeuri pentru producția sa, iar Marea Britanie absoarbe o mare parte din excedentele comerciale germane. Este probabil deci să se găsească o poziție de conciliere la nivel european, în ciuda unei anumite opoziții a Franței.

Pare că Michel Barnier care negociază pentru Europa, și-a mai flexibilizat poziția. Chiar dacă David Frost, negociatorul britanic, nu a strâns mâna întinsă, pentru moment, un acord poate fi găsit.

În speță, președinția germană poate fi o punte care să faciliteze semnarea unui acord, cu atât mai mult cu cât pretențiile britanice nu sunt insurmontabile.

Berlinul dorește să restaureze un climat de încredere cu Beijingul, afectat de lipsa de transparență a autorităților chineze în timpul pandemiei de COVID-19 sau de atentatele la adresa drepturilor omului observate cu prilejul manifestațiilor pro-democrație din Hong Kong. Cum se poate realiza acest lucru?

Această chestiune este esențială și simbolizează fragilitatea strategiei germane. Germania s-a angajat de mai bine de 7 ani într-o negociere cu China în problema investițiilor, cu speranța de a vedea Beijingul deschizându-se „echitabil” în fața investițiilor europene.

Ideea este de a oferi o garanție împotriva transferurilor forțate de tehnologie, a blocajelor create de reglementări sau pur și simplu prin furt intelectual.

În același timp, investițiile chineze în Germania au fost foarte mari în ultimii ani, mai ales în sectoarele strategice.

Această dorință de a face pași înainte în acest dosar și speranțele pe care le nutrește Berlinul sunt ceea ce îi determină pe europeni să fie tot mai tăcuți față de acțiunile Beijingului.

Fie că este vorba de uiguri, de Hong Kong, de expansionismul în Marea Chinei de Sud, de India sau de gestionarea COVID, europenii au strălucit prin toleranța lor față de acțiunile lui Xi Jinping.

Iar această slăbiciune nu este de natură a convinge Beijingul să facă concesii. Este uimitor să vezi cum europenii continuă să negocieze un astfel de proiect.

Urmărind cum decurg negocierile comerciale dintre Beijing și Washington, realizezi că regimul comunist nu își va schimba modelul în ceea ce privește investițiile străine. Poate să facă oricâte promisiuni, voința Beijingului va rămâne aceeași.

Or, Bejingul negociază cu europenii pe o agendă similară, iar practicile neloiale vor continua.

Întreprinderile de stat chineze sunt masiv subvenționate, iar constrângerile referitoare la transferurile de tehnologie nu vor înceta.

Continuarea negocierilor cu China și tăcerea în chestiunea drepturilor omului demonstrează că Europa dorește să urmeze și mai departe această strategie de „competitivitate” bazată pe exporturi.

Problema este că e vorba și de un transfer de suveranitate, de vreme ce această strategie se bazează bunăvoința țărilor străine  de a ne cumpăra produsele și serviciile.

Depindem de această cerere străină, ceea ce ne privează de negocieri mai „coercitive”. Dacă Europa ar schimba strategia, bazându-se pe o piață internă dinamică, pe salarii în creștere, ceea ce ar permite un nivel de consum și de investiții robust, atunci piața noastră ar deveni un centrul real de atracție.

O atare strategie ar permite restabilirea unui echilibru comercial cu Statele Unite, și astfel de a uni interesele celor două continente, mai ales pentru exercita o presiune pe Beijing.