Permiteţi-mi să compar două evenimente, pentru a mă face înţeles de unde izvorăsc întrebările şi nedumeririle mele. Unul dintre ele, petrecut acum mai bine de 30 de ani, în clipele tragice şi fierbinţi ale Revoluţiei. Cel de-al doilea, petrecut acum, zilele acestea. Pe care autorităţile se fac din nou că îl cercetaeză, fac din nou comisii, din nou acel clasic: „vom vedea”, până ce lucurile se liniştesc şi nimeni nu mai trebuie tras la răspundere.

Iată primul eveniment. Unul pe care, cu siguranţă, cei care erau destul de maturi la vremea respectivă, şi-l amintesc. Dacă nu erau în Bucureşti, sigur au văzut fotografia, celebră altminteri, în toate ziarele care apăruseră atunci.

        Despre ce este vorba. În mijlocul Pieţei Romane exista un soclu uriaş, circular, pe care urma să se ridice un monument dedicat victoriei socialismului în România. Nu s-a mai ridicat decât soclul, care a şi fost dărâmat ulterior. Desigur că vă aduceţi aminte de inscripţia zguduitoare scrisă pe acel soclu: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă”. Alături, aşezată pe două pături era o grămadă mare de portocale. Înainte de căderea lui Ceauşescu, portocale nu se mai găseau de ani buni în România. Apăruseră acum prin magazine de câteva zile. Tot pe acel soclu, deasupra grămezii, scria cu vopsea neagră: „Portocale pentru soldaţi”. Nimeni dintre cei care treceau prin zonă, deşi sunt sigur că foarte mulţi dintre ei, sau copiii lor ar fi gustat o portocală, nu s-a atins de niciun fruct măcar. Dimpotrivă! Foarte mulţi oameni veneau cu pungi cu portocale şi le deşertau peste grămada care creştea. Din ea nu luau decât militarii aflaţi în zonă.

O imagine care mă urmăreşte şi acum şi o să mă urmărească toată viaţa. Ce diferenţă uriaşă. Ce diferenţă între coada din urmă cu câteva zile la săpun, hârtie igienică sau pastă de dinţi, ca să nu mai spun la câte ceva de mâncare, în care oamenii se buluceau călcându-se în picioare, unde nu mai conta că erau femei, copii, ori bătrâni, ci domnea legea junglei în care cel mai puternic împingea, lovea, urla, înjura şi se băga în faţa celor neajutoraţi, ca să ia pentru el orice se vindea la acea coadă, pentru că niciodată marfa nu ajungea pentru toată lumea. În faţa magazinelor cu vitrinele şi rafturile goale, când „se băga câte ceva” părea că se adună o hoardă de sălbatici, fără niciun Dumnezeu şi unde omenia, mila, compasiunea faţă de cel mai slab nu existau şi ceea ce se petrecea acum în Piaţa Romană. Toate bătăliile acelea pentru supravieţuire au dispărut ca prin farmec. Atunci când am văzut prima oară imaginea cu portocalele în Piaţa Romană, mi-am amintit cum numai cu mai puţin de o săptămână în urmă mă înghesuisem şi eu la o coadă la cartofi, nişte gâgâlici care nici la porci nu erau bune de dat şi cum mă împinsesem cu ceilalţi oameni pentru că nu erau decât câţiva saci scoşi la vânzare. Nu ajungeau pentru toată lumea.

Ce ne transformase aşa? În câteva zile, nu mai eram hoarde strânse în faţa magazinelor, care se luptau pentru o bucăţică de ceva. Ci devenisem oameni civilizaţi. Devenisem solidari. Devenisem respectuoşi cu tinerii care puteau să moară în orice moment, ca să ne apere pe noi.

Să fi fost simplul fapt că magazinele începuseră să se umple? Cu nu mai trebuia să stăm la coadă pentru pastă de dinţi, hârtie igienică sau te mai miri ce? Abundenţa care năvălise în magazine ne reamintise că suntem, totuşi, oameni?

        Nu sunt nici sociolog, nici psiholog, ca să pot da un răspuns ştiinţific acestei schimbări. Dar personal, ca trăitor al acelor vremuri, cred că nu doar faptul că era marfă în magazine a fost.  Cred că fiecăruia dintre noi ne era dor să fim oameni. Ne era dor să-l respectăm pe cel de lângă noi. Ne reumanizasem.

        Sunt sigur că pe lângă acea grămadă de portocale trecuseră şi unii care nu aveau posibilitatea să cumpere aşa ceva pentru ei sau pentru copiii lor. Dar nu s-au atins.

        Atenţie! Grămada nu era păzită de nimeni. Doar de inscripţia de deasupra ei.

        Să trec acum la cea de-a două întâmplare. Foarte recentă. De săptămâna asta. O asistentă de la Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti, a reclamat la parchet că în decursul a patru zile, la secţia reanimare au murit nu mai puţin de 20 de oameni. Nici în pandemie nu se murea în ritmul ăsta. Motivul acestor decese numeroase este scris în reclamaţia asistentei, adică a unui om de specialitate, care lucrează în acea secţie. Motivul, spuneam, este absolut halucinant: medicii de la terapie intensivă au dat ordin ca unor bolnavi să nu li se mai administreze cantitatea de  Noradrenalină suficientă ca să îi ţină în viaţă, ci mult mai puţin. Rezultatul. 17 morţi în câteva zile. Medici ucigaşi în serie. Medici!

        Şi atunci, mă întreb, fără a-mi putea răspunde. Nu tot noi, românii, am pus portocale pentru soldaţi în acea grămadă din care nimeni în afară de soldaţi nu a luat niciun fruct, deşi pe lângă ea treceau oameni de toate categoriile, mai şcoliţi sau mai puţin, şi nu tot noi, românii, privim acum la această uriaşă dramă de la Spitalul Sfântul Pantelimon, fără să spunem nimic?

        Ce ne-a schimbat aşa? Ce ne-a dezumanizat în anii ăştia? Ce ne-a făcut nepăsători? Ce ne-a însingurat? Ce ne-a sălbăticit, mai rău decât era hoarda din faţa magazinelor de pe vremea lui Ceauşescu? Ce ni s-a întâmplat de nu mai reacţionăm nici măcar atunci când medici, care au depus Jurământul lui Hipocrate că vor apăra cu orice preţ viaţa, se spune că îşi ucid pacienţii cu bună ştiinţă?

        Ce ne-a făcut să nu mai fim oameni?

Editorialul poate fi văzut AICI