La începutul lunii februarie 1982 am fost invitat la Sibiu la instalarea noului mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Cu acest prilej, i-am cunoscut pe arhitectul Nicolae Diaconu şi pe inginerul Gheorghe Păunescu. Lucraseră amândoi la Direcţia Monumentelor Istorice, desfiinţată în 1977, însă atât unii stareţi, cât şi unii parohi continuau să apeleze discret pentru unele intervenţii la sprijinul lor.
Arhitectul Nicolae Diaconu avea 68 de ani, era un om format în perioada interbelică, cultivat, curtenitor şi cu o conversaţie pe măsură. Gheorghe Păunescu era cu trei sau patru ani mai mare decât mine. M-au invitat la Mânăstirea Sihăstria la sfârşitul aceleiaşi luni; aveau acolo o lucrare.
Am plecat din Bucureşti cu trenul până la Târgu Neamţ, unde ne aştepta maşina mânăstirii. Pe drumul cu multe serpentine, zăpada se înălţa în nămeţi. Am ajuns seara. Ne aştepta stareţul Victorin, care înfăptuise multe lucruri la Sihăstria – din cauza cărora a fost înlocuit în 1983 – şi avea să înfăptuiască şi mai multe după prăbuşirea fostului regim.
Era un gospodar recunoscut, dar şi un om de trăire duhovnicească preţuit atât de Părintele Cleopa, cât şi de Părintele Stăniloae, de a cărui prietenie se bucura de câteva decenii. Nu de mult a apărut un volum postum al Lidiei Stăniloae intitulat Grădinile Părintelui Victorin.
Ne puteți urmări și pe Google News
Stareţul Sihăstriei ne-a primit cu căldură – avea o naturaleţe pe care o întâlneşti la puţini oameni –, ne-a aşezat la masă, apoi am mers în biserică, la Vecernie.
A doua zi am urcat peste o sută de metri în pantă abruptă, pe nişte trepte de lemn îngheţate, pentru a vedea pridvorul şi căsuţa Părintelui Cleopa. În interiorul ei am pătruns 16 ani mai târziu, în 1998, împreună cu două ziariste din Anglia care doreau foarte mult să-l cunoască. Era înainte de Postul Crăciunului, cam cu o lună şi jumătate înainte de trecerea sa la cele veşnice.
Într-una din cele trei zile petrecute la Mânăstirea Sihăstria am văzut o Volgă bleu cu număr de maşină particulară parcată lângă stăreţie ai cărei pasageri, trei sau patru, luau masa într-o mică sufragerie. Mi s-a spus că unul dintre acei musafiri, pe nume Boboş, fusese prim-secretar al judeţului Neamţ până în 1977.
Auzind rostindu-se acest nume, mi-am amintit că citisem în „Scânteia” un articol în care se spunea că acesta fusese descăunat întrucât îşi construise o vilă luxoasă în Piatra Neamţ. Realitatea era însă alta, după cum am aflat de la stareţ. Prim-secretarul Boboş, catolic şi probabil om credincios, dăduse aprobări pentru construcţii de biserici atât ortodocşilor, cât şi celor de aceeaşi confesiune cu el. Dacă ar fi fost schimbat din acest motiv, ar fi generat reacţii de simpatie, aşa încât i s-a ticluit o minciună. Trecuseră patru sau cinci ani de când nu mai era decât un pensionar, însă stareţul Victorin îl primea cu căldură şi deferenţă, neuitând binele făcut.
Recomandările noastre
