În cadrul emisiunii „Dosare de presă”, pe evz.ro, Mircea Diaconu a povestit câteva „episoade” mai puțin cunoscute publicului larg, din activitatea sa profesională.

„Măi, lăsați-i în pace, nu vedeți ce tineri mor?”

Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu era „o strângere de șurub” și voiau să umble la contracte, la impozite. Cu toți banii de la seria a doua de la „Buletin de București”, „Căsătorie cu repetiție”, Mircea Diaconu și-a luat un televizor color.

„Atât era toată suma: 13.500. Și atât era un televizor color”, a dezvăluit actorul.

Se spune că ministrul Culturii de la acea vreme, Suzana Gâdea, ar fi spus, în legătură cu intenția de „strângere de șurub” în ceea ce-i privește pe actori: „Măi, lăsați-i în pace, nu vedeți ce tineri mor?”

Noi, actorii, am primit categoria a doua de muncă grea

Pe când juca în piesa „O scrisoare pierdută”, pus de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra, a apărut în cabina actorilor, la un moment dat, o cercetătoare de la Institutul de Psihologie, care era iubita lui Ion Besoiu.

„O știam din anturaj, mai ieșea cu noi, o doamnă rasată care a plecat demult în Occident, doamna Moscu. Și vine, cu aparatură, cu nu știu ce și începe să ne pună înainte de spectacol diverse chestii (și arată la cap, la mână, n.e.), să ne măsoare tensiuni, nu știu, tot felul de chestii. Și scrie un tratat întreg de psihologie pură, cercetare, despre subiectul consum, efort, uzură a actorilor.

În urma acelei chestii am primit, noi, ca meserie, am primit categoria a doua de muncă grea. Și care a funcționat sau 10 ani sau cât a fost, până când s-a terminat Ceaușescu. În libertate ni s-a ridicat, că era mult mai simplu să fii actor în libertate și ni s-a ridicat sporul ăsta.

Dar am avut norocul ca să ies la pensie mai devreme cu vreo trei ani, cred, fiindcă au fost reduceri din vârsta de pensionare”, a mai spus Diaconu.

„Din 40 de cuvinte, am reținut 38”

Întrebat de Mirel Curea care este modalitatea prin care își învață rolurile, Mircea Diaconu a povestit că aceeași doamnă cercetătoare care a scris un tratat despre uzura și efortul depus de actori l-a dus la Institutul de Psihologie, supunându-l l-a un test.

„M-a băgat într-un spațiu închis, întuneric beznă, mi-a dat căști. Ea avea comunicare cu mine doar sonoră. Și-a zis „Stai liniștit, concentrează-te, eu o să-ți spun 40 de cuvinte, cu pauze între ele, de două-trei secunde și tu încearcă să le memorezi și să vedem câte dintre ele poți să spui și dacă se poate, cât de cât, în ordinea în care ți le spun”.

Mi le spune. Au fost 40 de cuvinte. Cred că 38 am spus sau ceva de genul ăsta. Care este explicația? Păi, e simplu. Fiecare actor are metoda lui. E o chestie în care nu poate intra nimeni, e totuși bucătăria ta, fiecare și-o rezolvă cum știe el. Deci, pe măsură ce venea un cuvânt, la mine se transforma într-o imagine.

Deci, ziceai „masă”. Eu vedeam masa. Și adăugam, pe măsură ce veneau cuvintele, un spațiu fizic, pe care îl vedeam în fața ochilor. După care l-a repetat. Deci îl traduceam în altceva. Nu ca pe un cuvânt, pur și simplu. Memoria actorului, până la urmă, e relație și mișcare. Nu e o înșiruire”, a explicat fostul europarlamentar.

„Textul nu e un sine, e în relație cu stări pe care le ai, cu trăiri pe care le ai”

 „S-a întâmplat într-un mare spectacol, uriaș spectacol, „Elisabeta I”, pus tot de domnul Ciulei la Teatrul Bulandra, anii `70, `73, `74, până în `78. Și eu jucam, la un moment dat, eram Filip al II-lea al Spaniei și începeam războiul contra Elisabetei I, regina Angliei. Și dădeam un fel de edict (și exemplifică ridicând arătătorul de la mâna dreaptă, n.e.) și trimiteam Armada la luptă. Ridicam degetul și dădeam, cu tonul acela spaniol și nemilos și catolic, edictul.

La un spectacol, din greșeală, firește n-am vrut, am ridicat celălalt deget (și ridică arătătorul de la mâna stângă, n.e.). Și n-am mai știut textul absolut deloc. N-a mai ieșit. S-a rupt totalmente chestia. Și am stat câteva secunde, n-a funcționat nimic. Și am plecat direct afară, în culise. Sigur, s-a râs… pentru că asta este.

E o mecanică întreagă. Textul nu e un sine, e în relație cu stări pe care le ai, cu trăiri pe care le ai. E o construcție. El se adaugă și dacă nu prinzi exact tensiunea aceea, nu-ți intră nici textul”, a mai spus Mircea Diaconu.