Pelicula “Another Year” a cineastului britanic, intimistă, despre oameni obişnuiţi şi despre dinamica delicată a relaţiilor dintr-un grup de prieteni, nu are deocamdată rival la Palme d’Or.

E împărţit în patru anotimpuri, care pot fi la fel de bine acte. Ceea ce nu înseamnă că  lungmetrajul “Another Year” păcătuieşte prin teatralitate, dimpotrivă. Reprezintă exemplul ideal de “dramedie”, concept pe care Mike Leigh îl şi dă peste cap, preferând să îşi înceapă lungmetrajul de la celălalt capăt al spectrului.

“Singura mea grijă, atunci când filmez sau când fac mizanscena, a fost să celebrez viaţa oamenilor obişnuiţi. Asta-i tot”, spunea regizorul englez în conferinţa de presă. Şi, din fericire, intenţia lui transpare limpede în lungmetrajul prezentat la Cannes (Mike Leigh are deja un Palme d’Or pentru Secrets & Lies, pelicula sa din 1996).

Un cuplu perfect

Pivotul acestui film îl constituie cuplul format din geologul Tom (Jim Broadbent) şi consilierul psihologic Gerri (Ruth Sheen). Îi unesc decenii de căsnicie şi o afecţiune statornică, parcă amplificată de trecerea timpului. Între cei doi actori există o asemenea chimie, că scenariul nu trebuie să îţi furnizeze prea multe date despre background-ul relaţiei lor. De altfel, Mike Leigh face “publice” astfel de detalii abia către sfârşitul lungmetrajului. Tom şi Gerri fac totul împreună, de la grădinărit la gătit.

Şi tot împreună fac muncă de caritate pentru cei din jurul lor: Mary (Lesley Manville), colega şi prietena ei, mereu cu necazuri în dragoste şi prea mult alcool la bord, Ken (Peter Wight), amic cu Tom, tot mare amator de băutură şi cu probleme la job, şi Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom, pe care un deces în familie îl doboară. Noroc că Tom şi Gerri au parte de ceva asistenţă din partea fiului lor, Joe (Oliver Maltman), de altminteri singurul la fel de echilibrat ca şi ei.

Dacă iei în calcul vârstele personajelor, majoritatea seniori, ai zice că bătrâneţea este unul din subiectele lungmetrajului, dar dinamica din interiorul grupului de prieteni te contrazice, având ceva peren: rămâne loc pentru ruperea relaţiilor, alterarea sau îmbunătăţirealor, dar şi pentru redempţiune.

Un balet al gesturilor

“Another Year” defineşte noi standarde pentru filmul intimist. Camera stă cât mai aproape de personaje, iar inventivitatea scenariului face ca utilizarea frecventă a planului şi contra-planului să nu fie deranjantă. Nu se fereşte nici de cadrele în care face gros-plan pe un personaj care tace.

Leigh lucrează cu actori pe care îi cunoaşte extrem de bine şi le-a lăsat mult spaţiu de manevră pentru improvizaţie, aşa că succesiunea incidentelor emană aproape exclusiv din personaje. Dialogurile nu mai au exuberanţa forţată din “Happy-Go-Lucky”.

În  “Another Year”, lui Leigh îi reuşeşte un echilibru care pentru mulţi cineaşti rămâne un deziderat imposibil de atins, dintre interpretarea non-verbală a actorilor şi consistenţa replicilor, uneori banale în aparenţă, dar mustind de subînţelesuri. S-a remarcat deja că gesturile actorilor au precizia unui balet, iar afirmaţia se poate extrapola pentru întregul film.

Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010.