O mărturie valoroasă asupra acestui subiect aduce Vasile C. Dumitrescu (1916 – 1992), absolvent al facultății de Drept din București, fost membru al grupării legionare Stelescu, lider al organizației de tineret al PNȚ, ofițer în contrainformații militare, arestat după război, apoi eliberat de americani, implicat activ în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei (1948).

El confirmă într-un articol apărut în ziarul Patria din 1954 exact impresia regelui Mihai I despre situația emigrației române: “Provenind din tabere ideologice fundamental deosebite, a fost greu până în prezent să se ajungă la o unire între diferite grupuri ce compun emigrația română. Pe de altă parte, românii din emigranță au de luptat cu greutăți materiale imense, viața lor de toate zilele fiind o adevărată tragedie. Ca foști inamici, ei nu au beneficiat de ajutoarele pe care instituțiile abilitate le-au acordat altor refugiați”. Coincidența opiniilor oferă Istoriografiei șansa de a stabili un adevăr istoric.

Colecția de articole ale lui Vasile C. Dumitrescu, editată și publicată de Victor Frunză la București după 1989, permite nu numai formarea unei imagini istorice a conflictelor pe care membrii emigrației și ai exilului politic le-au transportat cu ei în Occident, cât și informația deslușită asupra cauzelor lipsei lor de unitate și a situației materiale grele în care s-au aflat cei mai mulți dintre ei. Într-o cuvântare ținută la 27 martie 1950 în ședința Comitetului Național Român, președintele Nicolae Rădescu arăta că inițiatorii au gândit de la început împărțirea Comitetului în două grupuri distincte de membri: grupul persoanelor aparținând fostelor partide politice (PNȚ, PNL, PSD), condus de Consiliul Partidelor Politice, și grupul personalităților din afara partidelor politice, dar care pot deveni membri numai cu acordul Consiliului Partidelor Politice, situație lăsată ca moștenire în emigrație de manevrele făcute pe toată durata războiului de Iuliu Maniu pentru a controla organizațiile românilor din străinătate și un eventual guvern în exil. Persoana desemnată de Iuliu Maniu să controleze Comitetul Național Român și să aplice criteriile diferenței era Alexandru Cretzianu, fost ambasador la Ankara. Gen. Nicolae Rădescu îl caracteriza astfel: “Din punct de vedere al urii și răzbunării însă, perseverența domnului Crețianu este neîntrecută”. El a format un tandem cu Constantin Vișoianu, ministru de Externe între noiembrie 1944 și martie 1945, perioadă în care acesta a emis Decretul 576/1945 prin care reglementa statutul Fondului special trimis de Ion și Mihai Antonescu în băncile din Elveția.

Ancheta de la București

 

În jurul acestui Fond, care avusese menirea de a sprijini exilul românesc și pe intelectualii refugiați în cazul unei invazii sovietice la sfârșitul războiului, s-a născut conflictul. Era vorba de echivalentul a 20 de milioane de franci elveţieni, din care 8 (în altă versiune, 9) milioane devize – de fapt, fondul pentru activităţi de informaţii şi spionaj în străinătate al ţării noastre – şi 12 milioane în echivalent lingouri de aur la Union de Banques Suisses. În timpul anchetei de la București, Mihai Antonescu va declara: „S-au creat fonduri la legaţiile din Berna, Ankara, la Madrid, la Stockholm, prin transformarea în valută a disponibilului în lei al Ministerului de Externe, fond special pentru legaţii în străinătate”. Eugen Cristescu şi mareşalul Antonescu vor confirma şi ei în anchetă această acţiune. Fondul s-a aflat mai întâi la dispoziția lui Vespasian Pella, ambasadorul României în Elveția, apoi la dispoziția însărcinatului cu afaceri, Gheorghe Anastasiu. Când, după 23 august 1944, Grigore Niculescu Buzești este numit ministru de Externe, acesta dă ordin de returnare a unei jumătăți din Fond în Banca Națională a României, dar transferul este oprit odată cu numirea în același post ministerial a lui Constantin Vișoianu.

 

„A fost nevoie de procese desfășurate în Elveția, dar și de o negociere secretă”

Potrivit articolului „DecretulLege nr. 576” publicat de Vasile C. Dumitrescu în ziarul Patria/septembrie 1950 și republicat în Curentul din iulie-august 1984 (Anul LV, nr. 5968), „domnii Crețianu și Vișoianu dețin din fondurile publice o sumă de 6 milioane de franci elvețieni. 3 milioane sunt încă blocați la «Union de Banque Suisse» din Berna, 558.000 de dolari în posesia domnilor Crețianu și Vișoianu în Statele Unite, restul cheltuit sau... investit”. Cum fondul se afla inițial la dispoziţia „guvernului României”, iar guvernul României devenise între timp comunist, a fost nevoie de procese desfășurate în Elveția, dar și de o negociere secretă pentru ca o parte din bani să fie folosiţi de emigraţie – au ajuns până la urmă într-un cont personal pe numele soţiei lui Vişoianu -, iar altă parte să rămână la dispoziţia guvernului comunist.

Avem temeiuri să credem că Securitatea nu a dorit şi nici acum nu doreşte să dea detalii despre felul cum a folosit aceste fonduri în activităţile de culegere de informaţii, atât în interiorul emigraţiei române și al anturajului regelui, pe care le-a putut controla financiar și informativ, speculând situația materială dramatică, cât şi în crearea de rețele în statele unde se stabiliseră nucleele refugiaţilor. Tot mai multe documente din arhivele românești arată că rezidența sovietică din România și agentura sa din PCR s-au interesat încă de la debutul ocupației militare de situația exilului politic românesc – întrebările din anchete pe acest subiect sunt insistente și adresate tuturor anchetaților -, cu scopul împiedicării formării unui Guvern român în exil, iar mijlocul cel mai eficace pentru contracarare era să-l lase fără resurse. În al doilea rând, devine tot mai evident că eșecul social al multor români din emigrație și, mai ales, din Exilul politic a fost speculat de Serviciile de informații românești pentru racolări și influențări, cu precădere în anii ’70.

 

„Regele Mihai I, o victimă a negocierilor secrete

Din ordinul lui Iuliu Maniu, acesta transferă pe numele lui Alexandru Cretzianu suma de șase milioane de franci elvețieni. Decretul nr. 576/16 noiembrie 1944 prelua acești bani sub controlul Partidului Național Țărănesc și, foarte important, anula „planul pentru salvarea intelectualilor” gândit de mareșalul Ion Antonescu, lăsându-le pe cele câteva personalități culturale și pe cei câțiva funcționari mărunți sau literați fără mijloace de existență. O victimă a acestei manevre financiare a fost și regele Mihai I, lăsat și el fără un sprijin, după ce negociase în persoană la Snagov, în vara anului 1944, cu mareșalul Antonescu repartizarea unei sume de la Berna pe numele său. La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara că regele îi ceruse încă din ţară ca rezervele în aur, precum şi o sumă de 2 milioane de franci elveţieni să fie trecuţi pe numele său, pentru a-i putea folosi dacă va fi nevoit să abdice sau să fugă din ţară. La un moment dat, insistenţele regelui au devenit atât de mari încât mareşalul l-a refuzat brutal, transmiţându-i că, fiind tânăr, are viaţa înainte. Blocarea accesului la Fondul emigrației explică în bună măsură și soarta regelui în exil: cu toate că avea cel mai puternic argument faptic şi cea mai înaltă poziţie morală şi socială, fostul rege Mihai I nu a devenit şeful emigraţiei române, pierzându-se în anonimat, în timp ce rezistenţa anticomunistă şi implicarea în Războiul rece au fost preluate de legionari, de prinţul Nicolae şi de câteva grupuleţe de foşti diplomaţi, la care s-a adăugat, mult mai eficient și organizat, grupul de angajați ai Serviciilor de informații americane și vest-germane de la postul de propagandă Europa liberă.