Pe un site care promovează cartea „Cele 7 legi ale leadershipului și viitorul său” a apărut un text care aduce informații noi despre controversatul subiect al luptei din Nassirya, Irak, când militarii români au fost conduși de lt.col Nicolae Ciucă. Autorul textului, probabil participant la riposta trupelor italiene și române, arată ce s-a întâmplat la începutul lunii mai 2004 în acea zonă a Irakului.

Acțiunile lui Nicolae Ciucă din Irak, analizate în detaliu. Ce s-ar fi întâmplat, de fapt, în 2004

„Cu părere de rău o spun, „Mitul eroului de la Nassiriya” este cel mai slab reportaj pe care îl văd la Recorder. Mult, mult mai slab decât “Adio arme” de exemplu.

De ce spun asta ? Chiar la început sunt două erori care nu contribuie la credibilitatea lui și arată că investigația a fost făcută oarecum superficial, chiar dacă efortul depus a fost unul semnificativ.

“La începutul anului 2004, România a trimis trupe în Irak, pentru a ajuta efortul de menținere a păcii, coordonat de NATO”

Misiunea nu a fost coordonată de NATO, ci de o coaliție.

Misiunea era catalogată greșit ca “menținere a păcii”, ca dealtfel aproape toate misiunile. O constrângere de nivel politic, negândită, menită să coafeze o imagine, care însă avea să afecteze grav aspectul legal al operațiilor și statutul militarilor răniți sau morți. Misiunea ar fi trebuit catalogată ca “război”, iar operațiile ca “operații de contrainsurgență””

„Recorder aduce apoi câteva argumente pe care o să le comentez:

1. “Bătălia” a fost un incident minor, aproape normal în Irak.

Bătălia în termenii tacticii militare clasice este o confruntare a două forțe în timpul unei campanii. La noi, este identificată mai mult în sensul ei istoric “bătăliile de la Mărăști, Mărășești, Oituz“ din campania din 1917. Există și evenimente sub nivelul bătăliei, așa cum sunt luptele, de exemplu “Lupta de la Păuliș” din Campania de Vest.

Acum, spectrul operațiilor de contrainsurgență, este unul mai puțin violent, dar doctrina nu poate reinventa niște termeni care s-au întipărit în arta militară de sute de ani. O acțiune care are un caracter decisiv și un scop de neutralizare/anihilare a unui inamic este tot o luptă sau o bătălie, chiar dacă nu are aceeași amploare a violenței; bătălia italienilor de la Nassiriya (2004) a fost mult mai puțin intensă decât bătălia americanilor de la Nassiriya (2003); probabil mai puțin intensă și decât revoluția din București.

2. Batalionul nu a intervenit în sprijinul italienilor

În 2004 armata noastră era prost echipată, era dotată cu vehicule tip sovietic pe care le folosise și armata irakiană în război. Nu numai că și diferitele facțiuni irakiene puteau să aibă acest tip de vehicul, dar italienii, soldați Nato, au fost antrenați tot timpul să identifice aceste vehicule ca pe unele inamice (vezi Pactul de la Varșovia)

În acest caz, așadar, mai ales cu mijloacele de comunicații rudimentare, neinteroperabile cu cele ale italienilor, decizia de a nu amesteca zonele de operații a fost una bună, riscul de fratricid fiind mare.

Evident , în anii următori această restricție trebuia ridicată, pentru că nu mai avea niciun sens, dar unii comandanți nu au avut suficiente “argumente” să ceară acest lucru. În 2011, unitatea din care făceam parte a solicitat și i s-a acordat aprobarea să execute o operație în afara zonei de responsabilitate. Deci se putea.

3. Limitările naționale aveau rolul de a proteja românii.

Toate armatele aveau limitări. Comanda italiană trebuia să cunoască acest fapt pentru că atunci când se transfera autoritatea asupra unei unități naționale, se fac cunoscute aceste limitări. Politețea militară îți cere să nu soliciți oamenilor să încalce anumite reguli decât în situații extreme. Mai mult, generalul italian menționează chiar că românii de-abia puteau să controleze cât de cât zona dată, darămite să mai ajute și pe alții.

4. Nu există mărturii despre această bătălie pentru că italienii nu știu de ea.

Nu e o excepție faptul că nu știi ce operații execută unitățile vecine, mai ales la 20 de ani după aceasta. Comanda și controlul în operațiile multinaționale sunt problemele cele mai complicat de rezolvat”, a continuat autorul despre incidentului din Nassirya, Irak, unde lt.col. Nicolae Ciucă a condus trupele române.

Cum ar fi putut combate Nicolae Ciucă zvonurile apărute în presă

„5. Românii nu au intervenit în sprijinul românilor

Din punctul meu de vedere este singurul argument care stă în picioare și care ar fi putut fi combătut de Nicolae Ciucă, dacă ar fi răspuns invitației Recorder.

6. Bătălia e prezentată cu titlu de glorie.

Armata nu a comunicat niciodată bine cu societatea civilă. Faptul că această bătălie a trecut cumva de acest filtru nu este întâmplător. Dar aceasta nu exclude de exemplu un foarte bun ofițer de relații publice, care a știut cum și ce să pună în valoare din efortul camarazilor lui. Faptul că altora nu le-a păsat, nu au știut cum … sau nu și-au asumat riscul, nu scade cu nimic meritul soldaților care și-au făcut datoria.

7. Bătălia nu a reprezentat un efort principal.

Nu toate acțiunile sunt principale, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de importanță.

Mi se pare o lipsă de cavalerism din partea comandantului bersaglierilor care chiar zice că “mi-au protejat flancul”. Flancurile și spatele sunt elementele cele mai vulnerabile ale dispozitivului de luptă, deci în mod normal, trebuie să mulțumești oamenilor care îți protejează punctele vulnerabile.

Generalul italian în schimb spune “they did the best they could”. O remarcă normală, politicoasă.

8. Argumentul “Ciucă a trădat armata” nu e un argument, ci mai degrabă un sentiment. Dacă ar fi un argument, atunci Eisenhower, Churchill, De Gaulle sau mai recent Powell, Mattis ar fi și ei trădători. Cred că valorile militare (atenție, nu armata) trebuie reprezentate în politică. Că Nicolae Ciucă nu e Powell sau Mattis, ok. Nici politica noastră nu e Congresul US”, a conchis autorul pe pagina de Facebook.

Citiți și: Bătălia de la Nasiriya și Nicolae Ciucă. Cine a mințit: MApN sau Recorder?